Interfonul negru, numărul patru. Suni și ți se deschide. Iar după aceea, intri într-o lume… altfel, într-un loc cu parfum interbelic, cu iz romantic, intim și cu mult frumos. Adică, în atelierul Ancăi Maria Crîznic.

Sunt oameni care au curajul să își ia, la un moment dat, soarta în mâini, să renunțe la un job sigur și să se arunce în gol, adică să o ia de la început și să își câștige existența din ceea ce le place cel mai mult și din ceea ce știu cel mai bine să facă. Iar un astfel de om este și Anca Maria Crîznic, un artizan al locului care, cu ceva ani în urmă, a decis că poate trăi din talentul ei înnăscut. A luat-o de la zero. A închiriat un spațiu în care și-a amenajat un atelier ce, în scurt timp, s-a umplut de minunățiile care îi ies din mâini.

Nu a fost ușor. Nici azi nu este ușor, mai ales că la noi nici acum lucrul de mână, handmade, nu este apreciat așa cum se cuvine. Dar Anca nu se lasă și muncește zi – lumină, ajungând să se impună deja în Arad. Iubitorii de frumos o cunosc, o caută, îi cumpără produsele și, mulți dintre ei, le duc mai departe, în țări străine, unde ele sunt foarte apreciate.

Cu iz parizian

De cum intri în atelierul Ancăi, ochii încep avizi să răscolească, nehotărându-se asupra cărui obiect să se oprească. Un scaun vechi, o etajeră din lemn, readusă la viață de inspirația unui artist, fețe de masă cusute cu migală, ceainice pictate, rame vechi refăcute, cutii din lemn, cuverturi, șorțuri, traiste, perne… Și păpuși! Păpuși din cârpe! Câte copilării au trăit farmecul jocului cu astfel de păpuși! Iar Anca ni le-a readus în cotidian, confecționându-le cu migală și multă dragoste. Iar păpușile ei cuceresc fetițe și mame deopotrivă, constituind un cadou perfect, cu totul și cu totul inedit. Iar pernele – mici, mari, nu contează – făcute de Anca au și ele un aer aparte, materialele din care sunt făcute fiind alese cu grijă de artizan. E și un iz de Paris pe aici, și nu doar în ceea ce privește aspectul atelierului, ci și al materialelor folosite. Ori de câte ori are ocazia, Anca trage o fugă la Paris și își încarcă mașina cu materiale textile de tot felul pe care abia așteaptă să ajungă acasă și să le dea viață.

„Pe mine nu! Pe mine te rog să nu mă fotografiezi!”. E un leitmotiv pe care îl auzi rostit ori de câte ori ridici aparatul foto (eu am riscat!). Nu vrea să iasă în față ea, ca persoană, ci preferă să lase să vorbească în numele ei obiectele pe care le-a strâns în atelier și cele pe care le-a confecționat cu mâinile ei.

Despre dorinţe

Ce își dorește? Pentru ea, nu multe. Dar își dorește multe pentru Arad, pentru orașul ăsta pe care îl iubește și pe care îl vede cu ochiul unui artizan îndrăgostit de frumos. Și-ar dori un bulevard pe care artiștii și artizanii locului să fie puși în valoare, un bulevard pe care spațiile comerciale să fie și ale acestor oameni care sfințesc locul în care se opresc. Își dorește ca Aradul să fie un loc în care arta, cu tot ceea ce înseamnă ea, să fie pusă în valoare, să aibă locul cuvenit, și să fie la îndemâna oricărui iubitor de frumos. De fapt, își dorește un Arad cu parfum de frumos.