Biruinta crucii

† TIMOTEI, DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi drept credincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

HRISTOS A ÎNVIAT !

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

De Sfintele Paşti icoana Învierii străluceşte mai tainic înaintea ochilor sufleteşti, harul ei pătrunzând până în adâncul fiinţei omeneşti spre a o lumina desăvârşit. Ea vrea să oglindească însăşi lumina chipului nostru în tinderea spre asemănarea cu Dumnezeu, după care a fost creat. Potrivit erminiei bisericeşti, adică a modului în care se zugrăvesc icoanele, în ea se conturează grăitor şi chipul crucii făcând să se întrezărească jertfa mântuitoare, ca şi calea fiecărui credincios spre împărtăşirea din aceasta. Dacă în fiecare zi trăim în această realitate spirituală, la luminatul praznic aceasta este exprimată la scara cea mai înaltă prin crucea Domnului, care dă şi măsura adevărată crucii purtate de fiecare credincios. Învierea, cu tot ceea ce cuprinde, este cu putinţă prin jertfire. Fără cruce nu este înviere, precum nu este coborâre a lui Dumnezeu şi ridicare a omului fără o întâlnire la treapta cât mai apropiată de tronul Împărăţiei cereşti prin verticalitatea şi orizontalitatea în care se cuprinde toată lumea, emanând bucuria dobândirii mântuirii şi ajungerii la ţinta finală a creaţiei pentru tot ceea ce există. Hristos a biruit moartea prin jertifea propriei vieţi, de care ne-a făcut parte dintru început, chezăşuindu-ne pentru totdeauna nemurirea prin viaţa Sa dumnezeiască, cu aceea ca înşine să ne străduim a lăsa cele trecătoare pentru cele veşnice. Învierea prin crucea lui Hristos reprezintă chipul în care se lucrează mântuirea lumii, aşa cum învaţă stihuirea imnografică: «Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim».

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

În înţelegerea omenirii din cele mai vechi timpuri şi până azi, crucea prin cele două braţe ce se întretaie, reprezentând cele patru puncte cardinale şi centrul lumii, guvernează în unitatea timpului cu spaţiul întreaga existenţă, cu precădere viaţa fiinţei celei mai înzestrate de Creator. Istoria biblică dă mărturia prezenţei simbolice ca reflectare a realităţii unei stări în momente care au şi încetăţenit definirea de cruciale pentru umanitate. Unul dintre acestea este cel al căderii primilor oameni dintr-o aleasă stare iniţială ce garanta dobândirea celei desăvârşite, într-una din care se putea ridica doar prin intervenţia nemijlocită a lui Dumnezeu. Creat de Dumnezeu după chipul Său, nu doar prin cuvânt, ci cu mâinile şi suflarea gurii Sale spre a năzui neîncetat la asemănarea divină, omul doreşte să recâştige ceea ce a pierdut, Domnul Însuşi făcându-Se om spre a-i da acestuia o nouă viaţă şi încă din belşug. Dar pentru începerea unei noi vieţi trebuia să se stingă cea veche, în toată cuprinderea ei, aşa cum Dumnezeu avertizase pe om în rai : « În ziua în care vei mânca din el (pomul cunoştinţei binelui şi a răului), vei muri negreşit ». Viaţa nouă trebuia, deci, începută tot lângă un lemn, acela care ar închipui pomul cunoştinţei binelui şi a răului, sau pomul vieţii din mijlocul Edenului, cum nimerit intonează un imn bisericesc, din cele care însoţesc fericirile rostite de Mântuitorul şi care făgăduiesc împlinirea nădejdilor nesperate pentru cei ce le nutresc: «Frumos şi bun la mâncare, era rodul ce m-a omorât. Hristos este pomul vieţii, din care mâncând, nu mor, ci spun cu tâlharul: pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta». Cel ce stăpâneşte toate, începutul şi sfârşitul, poartă spre împlinire cele create potrivit proniei Sale, lucrare pe care crucea Domnului o reprezintă într-un chip sublim. Lemnul purtător de viaţă pentru cel credincios marchează mereu istoria mântuirii, fapte ale Vechiului Testament prefigurând cele ale Noului Testament dând imbolduri de urmare a planului lui Dumnezeu în trăirea personală şi obştească. În acest cadru, de reamintit toiagul lui Moise şi cel al lui Aaron, sprijin în misiunea încredinţată de Dumnezeu de călăuzire spre pământul făgăduinţei, apoi pe drum lemnul folosit la îndulcirea apeloramare pentru cei însetaţi sau stâlpul pe care era pus şarpele de aramă spre salvarea de şerpii veninoşi din pustietate, care devin semne ale eliberării de sub puterea diavolului, a păcatului şi a răului prin revărsare de daruri spirituale împotriva încercărilor de tot felul şi a morţii. În imnele bisericeşti, ecoul acestor evenimente este grăitor. Bunăoară, imnul ce se referă chiar la cuvintele Mântuitorului privind răstignirea Sa arată: «Sus pe lemn spânzurând Moise de demult şarpele de-a curmezişul, precum scrie, pe tine te-a însemnat Preacinstită Cruce, prin care ne vindecăm de înşelăciunea şerpilor înţelegători». Istorioare pioase despre păstrarea lemnului din pomul raiului până în cel al crucii Domnului sunt multe cu pagini împletite din Sfântă Scriptură şi Tradiţie. Sensul lor reflectă conştiinţa trebuinţei de a redobândi starea iniţială pe calea căreia călăuzeşte crucea Domnului prin întreaga ei putere. Tâlcuind pe Sfântul Maxim Mărturisitorul în afirmaţiile legate de Sfânta Cruce, părintele Stăniloae subliniază dependenţa desăvârşirii duhovniceşti a omului de învăţătura de credinţă ortodoxă despre Persoana Mântuitorului, spunând că cel mai deplin martor al păstrării neschimbate a dumnezeirii şi umanităţii în unirea lor, dar şi al acomodării dumnezeirii neschimbate în esenţă la umanitate şi al restabilirii acesteia ca organ de manifestare a divinităţii este Iisus Hristos Domnul. «În El avem garanţia păstrării neştirbite a umanului pentru veci, dar şi a capacităţii acestuia de a deveni prin Dumnezeu organul manifestării maxime a lui Dumnezeu. În El omul a umplut lumea de sus care se golise de o parte a ei, de om. Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se pătimeşte cele ale firii asumate, dar potrivit cu El Însuşi, cu posibilităţile Lui de coborâre, iar firea asumată trăieşte cele dumnezeieşti potrivit cu ea însăşi şi cu posibilităţile ei de îndumnezeire… Sfântul Părinte citat vrea să explice în ce fel crucea lui Hristos reprezintă o ridicare a Lui la care participăm şi noi. El remarcă mai multe înţelesuri ale crucii prin care ea înseamnă puterea lui Hristos ca Dumnezeu. La urmă arată înţelesul ei pentru Hristos ca om, adică înţelesul prin care crucea a fost mijloc de ridicare a Mântuitorului ca om. Prin acest înţeles, ea poate fi mijloc de ridicare şi pentru noi, pentru că numai de crucea în acest înţeles ne putem împărtăşi şi noi. Acest înţeles şi-l arată crucea privită după lucrarea sau eficienţa ei. Ea ne stabilizează în singura dorinţă după Dumnezeu. În acest înţeles şi Sfântul Grigorie Teologul a spus că Hristos se ridică cu crucea, că ea este semnul stăpânirii Lui peste patimi şi al puterii Lui peste cei se ataşează Lui prin credinţă, căci le dă şi acestora putere să se înalţe asemenea Lui…». Adâncind învăţătura ortodoxă în acest cadru, teologul român arată că moartea jertfelnică a lui Hristos Domnul este cea mai mare coborâre a Lui la noi în timp şi cea mai mare apropiere a Luide Tatăl, iar jertfa noastră în Hristos, cea mai mare unire dintre noi şi Dumnezeu, tot în timp, subliniind că «Dumnezeu n-a putut crea pe oameni ca fiinţe cunoscătoare şi cu puteri transformatoare în lume, capabile de o nesfârşită înaintare în bine, spre a muri. Moartea s-a introdus prin despărţirea lor voluntară de Dumnezeu, Izvorul vieţii. Iar odată introdusă nu mai putea fi depărtată din lume de către ei înşişi şi nici Dumnezeu nu putea să accepte moartea ca sfârşit definitiv al oamenilor. De aceea intreprinde El Însuşi învingerea ei… În acest scop Fiul lui Dumnezeu se face om, ca să învingă în umanitatea Sa moartea pentru oameni». Învierea lui Hristos şi învierea noastră în El e sfârşitul transcenderii umane spre Absolutul personal şi cea mai deplină coborâre eternizată a Lui la om o dată cu cea mai mare înălţare eternizată a noastră la El». Am cuprinde cele spuse prin cuvintele Apostolului Neamurilor: «El (Hristos) este capul trupului, al Bisericii ; El este începutul, Întâiul născut din morţi ca să fie cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El prin sângele crucii Sale».

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Cu evlavie suntem îndemnaţi astăzi, prin textul invocat la început, să venim «toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învieri a lui Hristos, căci a venit prin cruce bucurie la toată lumea; totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat». Prin aceasta avem o dată mai mult încredinţarea legăturii dintre jertfa şi învierea Mântuitorului spre a ne strădui, la rândul nostru, cu jertfelnicie a dobândi răsplătirea cerească.Ca pildă de urmat la înţelegerea fiecărui credincios avem pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, pe care îi şi pomenim tocmai în perioada pascală prin buna rânduială bisericească; întreg acest an, potrivit Hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, fiindu-le consacrat spre cinstire aparte, la împlinirea a 17 veacuri de la proclamarea în 313 a Edictului imperial de la Mediolanum sau Milano de astăzi, prin care creştinismului persecutat i s-a recunoscut libertatea religioasă în imperiul roman, ceea ce a însemnat, după trei veacuri de persecuţie, o înviere pentru lume. Totodată, în şcolile teologice, cursul anului este dedicat şi comemorării a o sută zece ani de la naşterea şi douăzeci de la adormirea întru Domnul a Părintelui Dumitru Stăniloae, din a cărui cugetare ne îmbogăţim spiritual mereu. Dealtfel, cei aleşi lucrează totdeauna în numele crucii şi al nădejdii învierii şi vieţii veşnice. Icoana celor de Dumnezeu încoronaţi şi întocmai cu apostolii, ca unii ce au fost propovăduitorii Învierii, îi înfăţişează având la mijloc Sfânta Cruce pe care au cinstit-o în chipul cel mai înălţător.Aghiograful a pus în lumină aparte din viaţa lor două evenimente: biruinţa împăratului în numele Sfintei Cruci într-o înfruntare hotărâtoare cu duşmanul şi care a însemnat o înviere pentru împărăţie şi creştinătate şi aflarea de către împărăteasă a lemnului de viaţă dătător în Sfânta Cetate şi ridicarea Bisericii Învierii de la Sfântul Mormânt, iar în lumea întreagă multe aşezăminte de binefacere. O cântare bisericească intonează următoarele: «Chipul stelelor cel strălucitor, te-a arătat o, Preasfântă Cruce, semn de biruinţă binecredinciosului împărat, a cărui maică Elena aflându-te, lumii te-a descoperit…». Biserica Ortodoxă Română i-a cinstit cu bucurie pe Sfinţii Constantin şi Elena, mulţi dintre fii şi multe sfinte locaşuri ale ei avându-i ocrotitori duhovniceşti, în frunte fiind Catedrala Patriarhală, care este înzestrată şi cu parte din sfintele lor moaşte. Un alt imn cântă: «Arătat-a cerul biruinţa crucii creştinului şi de Dumnezeu înţelepţitului împărat; şi înverşunarea vrăjmaşilor într-însa s-a surpat, înşelăciunea a pierit şi credinţa cea dumnezeiască până la marginile pământului s-a răspândit. Pentru aceasta să-I cântăm lui Hristos, Dumenzeului nostru, că S-a preamărit». În aceleaşi armonii sfinte prăznuind Învierea Domnului ca biruinţă a Crucii şi dorind unii altora împliniri binecuvântate în numele Mântuitorului, să slăvim pe Dumnezeu în Sfântă Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, către Domnul rugător,

† T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului