Existența umană în timp și spațiu este presărată cu bucurii. Omul este lăsat de Dumnezeu pe pământ să se bucure: „Du-te şi mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, pentru că Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale” (Eccleziastul 9,7); „Nu da spre întristare sufletul tău şi nu te necăji cu sfatul tău. Veselia inimii este viața omului și bucuria este îndelungarea zilelor lui. Iubeşte-ţi sufletul tău şi-ţi mângâie inima ta şi departe de la tine goneşte întristarea, Că pe mulţi i-a omorât întristarea şi nu este folos întru ea” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah -Ecclesiasticul – 30, 21-24).
Dacă în cea mai mare parte a vieții noastre suntem preocupați de a ne crea bucurii neînsemnate, ieftine, uneori meschine și răutăcioase, preocupați mai mult de „a avea”, sărbătoarea Învierii Domnului sau Paștile ne transpun în starea de recuperare a bucuriei de „a fi”; o bucurie neasemuită, o bucurie sfântă, ca aceea pe care au trăit-o apostolii când li s-a arătat Hristos înviat ( „s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul” , Ioan 20, 20). O trăiești interiorizat în tainițele sufletului tău, smerit, cuminte, nu ca o euforie manifestată prin cuvinte și gesturi exuberante, ci cu emoție uneori înlăcrimată și o simți cu fiecare gest, în fiecare atitudine a ta, care revarsă peste tine pace, dragoste față de om, față de natură, față de Dumnezeu.
Așa sunt Paștile!: „E soare-n ceruri / Și-n inimi e soare/ Cu iarna ce moare/ Nădejdea învie/ Pe firul de iarbă/ Pe frageda floare/ Cu lacrima plouă/ Mărgele de rouă./ Aleargă peste întreaga fire/ Fioruri dragi de fericire/ Și toate inimile bat/ Hristos a înviat!” (Cincinat Pavelescu – „Hristos a înviat”).
Starea de bucurie pascală nu este propriu-zis un sentiment, o exprimare a afectivității noastre, ci, ca orice bucurie duhovnicească, este „roadă a Duhului”, adică o lucrare a Duhului Sfânt în inima noastră. Are o profunzime dincolo de conștiintă. Poartă în adâncul și în profunzimea ei acel punct extraordinar pe care l-a facut Dumnezeu în noi „chip si asemănare”, acel „acolo” unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatăl și locaș la el Ne vom face (Ioan 14, 23).
Orice om resimte bucuria duhovnicească, de fapt singura bucurie adevărată, ca pe o iluminare ce vine din interior. Pentru începătorul în ale credinței, trăirea lucrării harului ca bucurie a Învierii este neînțeleasă: se umple de uimire, de bucurie de neexplicat și, neștiind să păstreze trăirea la nivelul duhului, o risipește datorită ego-ului puternic care vrea să domine totul. Însă, încet, încet, experimentând, el învață să-și chivernisească harul, să nu mai „alunge Duhul”, ci să-L ceară de la Dumnezeu: „nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește.”(Psalmul 50, 12-13). Pentru cei care se străduiesc să țină dreptarul credinței este un lucru știut acela că bucuria inimii este rodul legăturii permanente cu Dumnezeu. „Învăţăm meşteşugul bucuriei învăţând să ne cunoaştem pe noi aşa cum ne cunoaşte Dumnezeu. Aflăm cine suntem, cum suntem şi ce vom deveni, de la Dumnezeu. Învăţăm să devenim ceea ce încă nu suntem, împlinind poruncile Lui, făcând toate cele pe care ni le cere El, cu puterea şi priceperea pe care Însuşi ni le dă. Fără să ştim cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!” (Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 12-13)
„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Într-o abordare teologică, bucuria Învierii Domnului depășește ca valoare toate bucuriile pe care omul și întreaga creație le pot gusta. Răscumpărarea și restaurarea lumii căzute din comuniunea cu Creatorul său prin păcatul strămoșesc, însăși mântuirea neamului omenesc, realizată obiectiv prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos pe crucea de pe Golgota, nu capătă finalitate decât prin Înviere: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat” (I Cor. 15, 14- 15). Salutul pascal „Hristos a înviat!”, și răspunsul „Adevărat, a înviat!” ce răsună din sutele și miile de inimi în noaptea de Înviere și în toată perioada pascală, până la Înălțare, nu sunt altceva decât exprimarea bucuriei certitudinii actului Învierii Domnului, răscumpărător din moartea păcatului și aducător de viață, după cum cântăm: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu- le.”
Bucuria Sfintei Învieri, ca trăire în plan spiritual, este darul dat de Dumnezeu, Tatăl nostru, tuturor fiilor Săi, și celor buni și celor răi, deopotrivă. O bucurie comparabilă cu soarele care luminează peste toți (care voiesc să umble în lumină). Parafrazând cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur rostite solemn la slujba Învierii, înțelegem că suntem chemați să ne bucurăm cu toții: cei binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, sluga înțeleaptă, cei ce s-au ostenit postind, cel a lucrat din ceasul cel dintâi, dar și dacă a ajuns cineva după ceasul al șaselea, dacă a întarziat cineva până în ceasul al nouălea sau dacă a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, „să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi… Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru; și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata. Bogații și săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți.”
Câtă generozitate din partea Tatălui ceresc, având ca temei Jertfa Fiului încununată de Înviere și transfigurată de Duhul Sfânt, numai pentru ca noi să ne bucurăm „întru bucuria Domnului nostru”.
Să dea Dumnezeu ca bucuria de Învierea Domnului să fie și bucuria mea!
Citiți principiile noastre de moderare aici!