Nu trebuie să fii exagerat de pretenţios ca să poţi constata, încă de la intrare, mai ales într-un magazin alimentar sau chiar şi într-o prăvălie, că unele persoane din spatele tejghelei par plictisite, nici vorbă de zâmbetul amabil, protocolar pe care se pare că l-au uitat acasă înainte de a pleca la serviciu sau că nici nu l-au avut. Mai degrabă afişează o figură crispată de parcă ar avea crampe în burtă.
Nu de puţine ori, am salutat, am făcut o privira roată şi m-am făcut nevăzut, căutând ce aveam nevoie în altă parte. Cum o fi dispărut amabilitatea, solicitudinea binecunoscute cu care te întâmpinau, cândva, comercianţii noştri.
Poate ne mai amintim de o frumoasă piesă de teatru scrisă cu mult talent de V.I. Popa: „Tache, Ianche şi Cadâr”. O băbuţă, clientă permanentă a celor trei comercianţi, îşi făcuse cumpărăturile zile, dar revine pentru că a uitat să-şi cumpere o bucată de săpun pentru spălat rufe. Cei trei comercianţi, prieteni, de altfel, stăteau la taifas în aşteptarea clienţilor. Când au văzut-o pe băbuţă, s-au întrecut până la comic, care să o servească cu bucata de săpun.
Un patron de la un mare magazin spunea că preferă să angajeze o vânzătoare care nu are decât pregătire elementară, dar are un surâs delicios, amabil decât o licenţiată cu o figură rece, distantă.
Chiar dacă nu toţi suntem înzestraţi de la natură cu un surâs sincer, larg, spontan, nu unul formal, pregătit mecanic pentru că acesta din urmă nu înşeală pe nimeni şi, în loc de a plăcea, supără.
Să ne obişnuim să lucrăm cu voie bună, în folosul tuturor. Un surâs nu costă nimic, dar înfăptuieşte mult.
VASILE MOTOCEA, ARAD
Citiți principiile noastre de moderare aici!