Pe vremea mea, băieţii aveau uniforme, iar fetiţele sarafan. Acum… care cum. Vreo 3-4 elevi mai mari purtau blugi lăsaţi în vine, cu turul aproape până la genunchi, adidaşi neînşiretaţi, cu ghiozdanul pe umăr, îşi aprindeau câte o ţigară din care trăgeau cu poftă.
Şi noi am fost copii – e adevărat, în alte timpuri – cu griji, dar nu eram buiaci. Eram mai grijulii, mai atenţi, iar când treceam pe lângă persoane în vârstă, le salutam, eram respectuoşi. Ne ajutam mamele la treburi, le încurajam, ne rugam împreună şi plângeam cu gândul la tata plecat pe front. Oare mai vine?
Am fost sărmani noi, cei care ne consideram a fi mai târziu „generaţia de sacrificiu”. Mai mari fiind, am făcut cum s-a putut o meserie, alţii au făcut şi o şcoală folositoare. Noi, cei de ieri, am fost mereu minţiţi, dar frumos, de către cei de la putere, cu lozinca „capitalul cel mai de preţ este omul”. Generaţia mea ştia că programul muncitorului este de 8 ore de muncă, 8 ore de distracţie şi 8 ore de odihnă. Dar mă întreb: muncitorul român lucra 8 ore pe zi? Se distra 8 ore sau se odihnea? Nu lucra mai mult, dar era retribuit. Nu exista „exploatarea omului de către om”.
Zilele ultimilor 20 de ani au stricat regulile. A fost distrus „capitalul cel mai de preţ”, adică OMUL, lăsându-l fără speranţă, fără cele 8 ore de muncă, mulţi fără de case unde să se odihnească, dar cu tot timpul ce-l au să se distreze. Vai, ce distracţie!
Mă întorc la copilărie. Care va fi viitorul acestor copii frumoşi? Care vor fi problemele lor de zi cu zi? Noi, cei care suntem bunici, îi ajutăm din cât se poate pe părinţii lor, dar pe ei cine-i va ajuta? Sau vor lua calea pribegiei? Trist, foarte trist.
LIVIU PETRAN
ARAD
Citiți principiile noastre de moderare aici!