Despre Mara Oprea – tânăra sportivă arădeană cu Sindrom Down – am scris de nenumărate ori, cu ocazia performanţelor sale la diverse competiţii naţionale şi internaţionale. Despre sora sa Anca Oprea am scris, de asemenea, pe vremea când era elevă a Liceului Pedagogic şi obţinea rezultate excepţionale la olimpiadele şcolare.

Astăzi, e vorba de întreaga familie Oprea – cele două tinere şi părinţii lor – într-un context total diferit: pandemia de coronavirus şi modul în care aceasta i-a afectat. Direct. Neaşteptat.

Iată experienţa prin care a trecut familia Oprea din Arad, aşa cum a relatat-o Camelia Oprea:

„Dragilor, voi cum ați petrecut în ultimul timp? Cu cine v-ați bucurat de învierea Domnului la slujbă, la voi, pe balcon sau în curte? Ce musafir nepoftit v-a vizitat? Cum ați scăpat de el? Noi, familia Oprea, ne-am însoțit în ultimul timp cu COVID-19. Da, cu acte în regulă! Fără „de bunăvoie și nesiliți de nimeni”, că nu am fost întrebați. A venit la noi, s-a instalat, am conviețuit câteva săptămâni, ne-a încercat sănătatea și emoțiile și apoi s-a dus. Sper că în pustiu, unde să nu mai întâlnească alți oameni… sper.

Povestea are un început: hotărârile de la nivel național care impuneau distanțarea socială, moment din care noi ne-am cam izolat. NU am fost și nu am primit vizite, NU am mai văzut bunicile decât cu video, fetele noastre Anca și Mara au ieșit din apartament doar de 5 ori pentru a merge după pâine, atent echipate cu mască și mănuși. Noi, părinții, mergeam la serviciu, în ritm diferit: eu 2 ore la cabinetul de contabilitate, având și perioade de stat acasă; în schimb, soțul meu, fiind ofițer, a avut un program infernal – zilnic, de luni până vineri, 7-20, sâmbăta și duminica, 7-14. Mai mult ca oricând, în toată cariera lui. Precizez asta pentru cei care desconsideră munca Armatei, care, de data aceasta a început un război real, cel cu COVID-19, război perfid pentru că, nu-i așa, unele bătălii le-a câștigat deja dușmanul nevăzut, oricâte norme și circuite s-au pus în aplicare! Armata a fost trimisă în vamă, pe stradă, în instituții. Ordinul se execută! Primele simptome au apărut la cei care ieșeau din cazarmă, la fel și primul test. Pozitiv, evident! Fără anunțuri, fără pregătiri, simptomele s-au transferat la colegii din birouri, la mai mulți deodată. Datorită severității simptomelor, pe rând fiecare a cedat și a rămas acasă, unde a împărțit necazul cu întreaga familie. Știți vorba aceea: „Armata e cu noi!” dar și pe aceea: „Împreună, la bine și la greu, în familie!”

Nu pot comenta viteza de reacție în luarea deciziilor la nivel macro, dar testarea militarilor a fost făcută după multe zile de la primele simptome, după înrăutățirea stării de sănătate, după presiuni și după înmulțirea cazurilor. În tot acest timp, când soțul meu era deja cu febră, tuse, dureri de cap, au apărut (în aceeași zi) primele simptome la mine și la Anca, fiica noastră cea mare. Ea tușea și avea dificultăți la înghițire, gâtul roșu și uscat. Eu aveam dureri de cap, musculare și articulare, nas înfundat. Eram obosiți și epuizați cu toții, urmând ca să rămânem și fără miros și gust. Și… pe lângă noi, Mara cânta și dansa, nu manifesta absolut nimic din spectru. La modul cel mai serios îi puneam direct sub nas diverse obiecte și îi ceream să identifice a ce miroase. Cu toate că înțelegeam cu cine „ne-am însoțit”, noi două ne-am continuat ritualurile de pupat și îmbrățișat, pentru că, nu-i așa, ce altceva ne-a mai rămas? Între timp, am aflat că la cei cu trisomia 21 interpretăm cifrele așa: 2(sunt mama și tata)1(e Dumnezeu). Pe ea și acum Dumnezeu o ține în brațele Sale.

Cum vă spuneam, după presiuni, soțul meu a fost testat și a 4-a zi a primit rezultatul (prelucrarea lui durează maximum 24 ore) care cădea ca un trăsnet ca fiind POZITIV, deși l-am conștientizat deja de atâtea zile. Ups, se pare că nu devii pregătit pentru asta, oricât ai spune că ești! De asemenea, știrile panicarde cu numărul de morți, cu afectări grave ale infectaților, au născut întrebări fără răspuns, așteptări asupra înrăutățirii stării, dificultăți în a-ți explica propriile simptome. Procedura cu internarea tocmai fusese pusă în aplicare obligatoriu, poveștile înfiorătoare cu spitalele din Arad au ajuns subiect de știri naționale, așa că sunatul la Ambulanță a fost cu disperarea instalată deja în fiecare celulă. Și, da, ne mai însoțea o teamă mare: cu cine va rămâne Mara, care evident NU putea fi transferată la bunicile iubitoare. Nu știu care teamă a fost mai mare: că noi toți 3 vom fi internați sau că nu știam cine o va lua pe Mara.

Printre și cu toate acestea am petrecut Paștile, am cântat cu Mara „Hristos a înviat!”, am ciocnit ouă roșii, am mâncat fără să simțim gustul, am sperat că va fi bine, ne-am încredințat în mâinile Domnului. Albin a fost internat în duminica Paștilor și noi am așteptat cuminți și simptomatice testarea, acum devenind contacte directe ale unui pozitiv. Dumnezeu ne-a arătat puterea Lui a doua zi, când sunând în cercul strâmt, la întrebarea „Ce fac cu Mara?” am primit direct răspunsul „O iau eu!”. Ne salva Iercoşan Silvia, prietena noastră, terapeut la INTEGRA și la CSEI, care, fără să aibă copil cu dizabilități, fără să stea pe gânduri că s-ar putea infecta și ea, s-a OFERIT să se izoleze cu Mara noastră cel puțin 14 zile.

Marți am fost testate și noi, rezultatul a venit peste alte 3 zile, timp în care pe la mine au mai venit în vizită febra și teama, în doze îngrijorătoare pentru a ceda și fizic și psihic. Rezultatul a fost așa cum îl simțeam prin toți porii: Anca și eu – pozitiv, Mara-negativ. Pe Mara am pregătit-o de plecarea într-o excursie la „Pensiunea Silvia”, apartamentul ei din același cartier. Nu aveam de unde să știm ce excursie reușită va fi!!

Ok, știam deja ce drum ne așteaptă pe mine și pe Anca. Acum deja era implicată și colega mea de birou , cea pe care, prin pozitivarea mea, am trimis-o direct în izolare pe timp de 14 zile. Între timp, mai știam că Albin are condiții bune, tratament și atenția cadrelor medicale din Spitalul Municipal Arad (nicio legătură cu știrile halucinante de la TV). Deja am luat contact la testare cu cadrele minunate de pe Ambulanță, i-am chemat cu încredere să ne ia și pe noi și am sfârșit ziua de joi așa cum nu credeam că vom ajunge vreodată: mama și fiica internate la Spitalul TBC cu același minunat coronavirus. Cel mai important era că NU eram în stare gravă niciunul dintre noi 3. Cu toate că ne interesa doar să ieșim sănătoase din spital, la TBC am descoperit condiții extrem de bune (deși și el a avut ghinionul să fie subiect de știri de scandal), saloane curate și confortabile, cadre medicale și auxiliare foarte atente și preocupate, încurajatoare și cu energie bună, numerele lor de telefon afișate la vedere, grijă pentru pacienți, dorința de ajuta manifestată plenar. De multe ori m-am întrebat cât de greu le-o fi cu tot echipamentul acela pe ei/ele, cât de frică le-o fi față de infectare, cât de mult își riscă sănătatea lor și a familiilor lor pentru a-i ajuta pe bolnavi. Poate că nu întâmplător am fost colege de salon cu o asistentă a Județeanului, care avea și soțul infectat, în alt salon, și copilul cu subfebrilitate acasă. Au fost zile în care am simțit cum vin către noi valuri de rugăciuni și gânduri bune, am primit telefoane, SMS, mesaje încurajatoare, oferte de întrajutorare de la prieteni, colegi, directori, vecini, rude, cunoștințe, am fost trecuți pe pomelnice și am beneficiat de consultație cu biorezonanță de la distanță. Au fost zile în care musafirul nostru nepoftit a primit ceea ce merita: tratament antiviral și de protejare a organismului în care a intrat, analize și radiografii pulmonare. Tratamentul ne-a pus și pe noi în pat, ne-a dat o stare de amorțeală din care ieșim acum pas cu pas, zi după zi. Eu am avut zile și nopți în care doar am dormit, alte zile în care cititul și cusutul erau eforturi mari care se cereau răsplătite cu somn, alte zile în care deranjul abdominal m-a făcut prietenă cu baia, zile în care oboseam și dacă doar mâncam. Anca a trecut, parcă, mai ușor prin toate. Tinerețea și-a spus cuvântul. Bunătatea și cumințenia ei au fost tot timpul apreciate de asistentele omniprezente printre noi. Și da, pe mine m-a ajutat prin prezența și vorbele ei blânde, acolo, lângă mine. Printre toate acestea veneau și bucurii mari: că analizele sunt bune, că plămânii sunt curați, că Mara este fericită fiind plecată în excursia vieții ei, că Silvia mai are o fată, pe lângă cea personală, că bunicile s-au mai liniștit emoțional, că toți se rugau pentru noi. Rugăciunile lor s-au transformat la timpul potrivit în 2 teste negativ de persoană și plecarea noastră din spital. Poate nu întâmplător, din două spitale diferite, din evoluții diferite, în aceeași zi.

Acum suntem de 3 zile acasă. Avem un apartament mai frumos decât îl apreciam până acum. Și păsărelele din teiul din fața bucătăriei au alt fel de triluri, mai vesele și mai melodioase. Plăcinta caldă pe care ne-a adus-o vecina fix când am ajuns acasă a fost cea mai bună ever. Încă ne mai agită un strănut sau un tușit, încă ne mai luăm câteodată temperatura, încă ne mai punem întrebări, încă nu ne vine să credem că am trecut prin COVID-19, însă ne bucurăm de energia primită. Admir din tot sufletul pe toți cei care se expun la riscul de infectare: de la cadrele medicale până la vânzătoare, de la cadrele militare până la cei care mătură străzile. Mulțumesc din tot sufletul pentru experiența avută. Îmi pare rău pentru greșelile făcute și îmi cer iertare tuturor celor cărora le-am pricinuit vreo neplăcere vreodată. O iubesc din tot sufletul pe Silvia pentru sacrificiul ei și pentru ce îi oferă în continuare Marei. Ca exemplificare: de 1 Mai au fost la pădure, apoi au plecat până la mare (covorul era plin de scoici și se auzeau valurile în fundal) și au ieșit la o cină festivă (Mara avea bucle – visul ei, și era îmbrăcată într-o splendidă rochie roșie de-a Silviei). În foto vedeți toată fericirea pe chipul ei.

Suntem în izolare acasă. Suntem numere pe liste și în statistici, ne bucurăm că suntem pe lista însănătoșiților, deși lor nu li se acordă așa o mare importanță ca și decedaților. Nu înțeleg de ce, pentru că asta ar fi încurajator pentru toată lumea. Suntem pe listele instituțiilor de multe zile. Listele circulă între DSP, Poliție, Rețeaua Solidarității Sociale cu întârzieri. În schimb, domnii polițiștii care ne verifică ne întreabă de fiecare dată dacă avem nevoie de ceva și de sănătate, doamna doctor de la DSP și-a cerut scuze pentru comunicarea fracționată a rezultatelor, domnul de la Rețeaua Solidarității și-a arătat disponibilitatea pentru suport dar și s-a interesat de starea de sănătate. Nu vreau să acuz persoane, ci birocrația care ne blochează prin decizii prost luate. De exemplu, DSP nu putea să îmi dea 3 rezultate deodată, recoltate fiind în aceeași zi din aceeași familie; Poliția mă verifica acasă, când eu eram deja internată; Rețeaua socială mă avea în evidență ca izolată dar eu eram aproape externată.

Nu știu cine poate sau trebuie să răspundă la întrebările mele, dar eu le adresez:

1. De ce nu sunt testați pacienții la primele simptome care se potrivesc cu COVID-19?

2. De ce nu sunt testați toți angajații unei instituții în care există confirmați, nemaivorbind de faptul că unii pozitivi sunt asimptomatici și dăruiesc boala fără intenție?

3. De ce se comunică atât de greu între instituții dacă trăim în 2020 la un click distanță?

4. De ce nu există o bază de date la nivel județean și național în care instituțiile să opereze în timp real starea și locul în care se află pacienții infectați?

5. De ce 3 mese pe zi pentru un bolnav costă doar 10 lei?

6. De ce sunt date la știri doar cele care aduc frica în prim plan și provoacă panică?

Din izolare, vă pup și vă îmbrățișez strâns. Așa am voie.

P.S. Bine de știut pe timp de pandemie: când vorbiți cu un suspect sau confirmat cu COVID-19, vă ordon să NU îi spuneți „FII POZITIV/Ă!” pentru că ar vrea să nu fie, dar ESTE deja!!!!!!!!”