Am decis să-i provocăm pe arădeni. Pe cei care au spus ceva şi ar putea spune mult mai multe pentru Arad. Cei care ar putea schimba traiectoria oraşului. Care nu au treabă cu politica şi care nu vor emite judecăţi de valoare „malformate” doar pentru că au contract cu statul. Ştiţi deja asta pentru că aţi văzut de curând cum arată Aradul arhitectului Claudiu Ionescu, primul pe care l-am provocat la un exerciţiu de imaginaţie. Dar dacă eşti pictor, oare cum arată oraşul din capul tău? Cum arată Aradul din capul lui Lucian Ţidorescu, unul dintre arădenii care încă trăiesc aici şi care încă ar putea face ceva pentru oraş. Dacă ar fi provocat, dacă ar fi chemat. Dacă s-ar vrea. Noi am vrut neapărat să vedem cum este Aradul lui Lucian Ţiodrescu. Pentru că „pictorul” (cel ale cărui lucrări le mai vezi – nu toate, nu neapărat cele esenţiale – în cafeneaua Boeme), este unul dintre cei cu care merită să vorbeşti despre Arad, să-i afli părerea. Viziunea. Cu care poţi visa împreună la un alt oraş.
Aradul meu e gri. Nu ştiu cum a ajuns aşa sau, dacă pe măsură ce îmbătrânesc eu, îmbătrâneşte şi el. Dacă i-aş aplica o culoare, ca să-l schimb, ar fi albul. Mi se pare că un iz grecesc care să spele toată nebunia asta gri s-ar potrivit ca o mănuşă oraşului meu: unul calm, liniştit, sigur. Aşa, poate nu i-ar lipsi decât… marea. Dacă aş fi mai curajoasă i-aş aplica, fără doar şi poate, una dintre culorile tale. Măcar prin cartiere. Cum e oraşul tău, Lucian? Cât de colorat? Cum l-ai colora dacă ai avea tuburi imense de vopsea, pensule mari şi sute de ucenici? Cu culorile tale? Ce ai schimba, dacă ai putea, ca Aradul să prindă cu adevărat culoare şi să iasă din imaginea sa atât de familiară, de oraş ponosit. Cum i-ai redesena străzile, muta podurile, suprapune casele, crea peisaje? Cât de real sau cât de abstract ar fi oraşul tău? La ce război imagistic l-ai supune?
LUCIAN ŢIDORESCU. Nebunesc visul tău, Adriana! Ar fi frumos să avem un golf în Aradul Nou, Micălaca să fie o peninsulă, însă trebuie să ne mulțumim cu un apus de soare printre furnalele CET-ului. Dar aici m-am născut, în Arad, atât eu, cât și părinții mei. Știu că sună a dezamăgire. Așa și este, sunt dezamăgit! Mă întrebi cum aș schimba orașul…. L-AȘ UMANIZA! Cu siguranţă nu l-aş colora așa strident cum o fac în pictura mea, dar se pare că o fac alţii. Nu există o cromatică impusă de administrație, așa că Aradul se apropie încet de stilul meu. E groaznic ce văd zi de zi, este o teroare când mergi pe jos si vezi detaliile lucrărilor publice şi nu numai. Sufeream mult în trecut! Acum m-am liniștit pentru că îmi repet în fiecare zi: „NU MAI IUBESC ARADUL!” Așa am scăpat de suferință! Am auzit de multe ori spunându-se că Aradul nu a fost niciodată un oraș cultural. Poate că nu a dat mari personalități țării, dar a avut o cultură a frumosului, iar asta nu o poate nega nimeni! Plimbându-te prin Arad nu ai cum să nu observi că Aradul tinde să devină tehnic. Apar de peste tot cutii de gaz, cutii de curent și cabluri… foarte multe cabluri. Sub pretextul că lucrurile trebuie să funcționeze, se uită că ele trebuie să fie și frumoase. Am ajuns să avem până și statui care să fie mai mult tehnice decât estetice. Când spun asta, mă refer la statuia lui Vasile Goldiș din fața Primăriei, la bustul lui Corneliu Coposu la care nici cel mai înfocat admirator nu se pozează. Astea sunt eșecuri! În Europa de acum, statuile se pun la nivelul solului, ca oamenii să le poată atinge, să se poată fotografia cu ele, să interacționeze cu ele. În orașul nostru se ridică pe piedestale. Cum să urci bustul lui Szalas Gyula acolo sus ? El trebuia să stea pe o bancă picior peste picior, să te aşezi lângă el şi să-l întrebi: „Cum ai putut să faci un oraş aşa frumos ? Ridică-te să vezi în ce hal a ajuns!” La statuia Sfântului Ioan de Nepomuk sunt două rânduri de garduri. Ne e frică nouă de el sau lui de noi? Când am auzit de incidentul cu monumentul Marii Uniri, în sinea mea, m-am bucurat. E genul de sculptură care nu se mai practică, e lipsit de căldură, e departe de spiritul omului de acum. În opinia mea, Aradul nu are nevoie de așa ceva, cum nu are nevoie de nicio „reconciliere”. Acel parc pe care eu îl numesc în continuare Piața Pompierilor nu e în stare să atragă decât locuitorii din zonă. Și cu ce moștenire! Cel mai frumos ansamblu monumental din țară.
Cred că nu există o evidență a lucrurilor de valoare din oraș pe care proprietarul să aibă obligația să le întrețină. Dacă vrei să schimbi o poartă minunată cu una de tablă, o poți face fără să te întrebe nimeni, se termopanizează în draci, am văzut chiar și amporă pusă pe o fațadă istorică. Cred că dacă te deranjează vreo frumuseţe de turn, poţi să-l demolezi fără nicio problemă. Cabinele de telefoane au ajuns coşuri de gunoi, capacele de canal au trimitere către o pagină de net. Cum se poate aşa ceva? Acolo trebuia să fie stema oraşului! O mulţime de stâlpi. Poți vedea 3-4 stâlpi unul lângă altul, când putea fi doar unul pe care să fie puse toate: semn de circulație, semafor şi iluminat public. Pare un oraş cu administraţia plecată veşnic în concediu. Aceste imagini erau un chin pentru mine! Repet „erau” pentru că NU MAI IUBESC ARADUL! Centrul orașului e tratat ca o suburbie. De fapt, suburbie a şi ajuns!
Am descoperit de curând ceva îngrozitor: Sala de cununii din Palatul Cultural. În așa frumusețe de palat! Un moment așa de important pentru cei care trec pragul, derulat ca într-un birou de director dintr-o fabrică comunistă. Nu am găsit altă comparație, dar pe directorii ăia îi caracteriza prostul gust. Mă îngrijorează lipsa de perspectivă a unor spații publice, culturale, a unei piețe pietonale. A apărut o masă de tineri educați care nu au spațiu de manifestare culturală. Aceștia îl caută. Și îl găsesc… în Timișoara, Oradea, Cluj, Sibiu, Alba Iulia etc. Când vedeam proiectele minunate din aceste orașe nu știam ce să fac, să mă bucur pentru ei sau să plâng pentru mine că locuiesc într-un oraș care se duce în Liga a IV-a. Acum știu: mă bucur pentru ei!
Nu știu câți găsesc că e o veste bună reconversia Cetății pentru că pe mine mă sperie și asta nu ca un pesimist, ci pentru că nu am niciun precedent de lucrare frumos făcută. Îmi doresc să văd o stradă, o piațetă, cât de mică, făcută corect, care să-mi readucă speranța. A început de curând reabilitarea unor străzi centrale: trotuarele cu pantă mult prea mare, asfaltul care ajunge astfel să acopere geamurile pivnițelor. Sunt acolo niște detalii îngrozitoare!
Nu particip la expoziții, nu pentru că am ceva împotriva lor, doar că nu am răbdare să adun cincisprezece-douăzeci de lucrări, dar nu înțeleg cum poți să închizi o Galerie de Artă la ora 17.00 și să mai stingi și becul, sau să ții patru felinare minunate de pe fațada Teatrului fără bec în ele. Cu astfel de exemple se poate umple tot ziarul de azi.
De aceea şi nu numai de aceea, Aradul mi se pare un oraș deconectat de la realitatea europeană. NU-L MAI IUBESC !
Mulțumesc Adriana că nu m-ai întrebat de Arad-Capitală Culturală!
„Aradul pare un oraş cu administraţia plecată veşnic în concediu. Aceste imagini erau un chin pentru mine! Repet «erau» pentru că NU MAI IUBESC ARADUL!”
Citiți principiile noastre de moderare aici!