Începuturile preocupărilor legate de vestigiile antice sunt, însă, greu de fixat în timp. „Faptul că, în zidăria mănăstirilor ridicate în secolele XII-XIII pe valea Mureşului, au fost refolosite materiale de construcţie romane, indică o raportare foarte pragmatică la vestigiile antichităţii clasice care, deşi în ruină, mai erau în picioare. Situaţia implică un paradox: pe de o parte mănăstirile au fost păstratoarele moştenirii spirituale a antichităţii clasice, pe de alta au desconsiderat vestigiile materiale ale acesteia. Există dovezi că, încă din secolele X-XI, căutătorii de comori scotoceau siturile romane pentru a da de obiecte de valoare, care ulterior erau vândute unor aşezăminte monahale”, scriu cei de la Complexul Muzeal Arad.

Cele mai vechi „săpături arheologice” despre care există date certe se datorează, spun cei de la Muzeu, unor pâncotani curioși care, în 1847, au scormonit ruinele de pe Dealul Cetății Pâncotei, cunoscut și ca „Cetatea turcească” sau „La mănăstire”.

„Abia peste 20 de ani, în anul 1868, aveau loc primele cercetări de teren realizate de un cunoscător al antichităţii romane, clericul şi profesorul Fl. Rómer, delegat de Muzeul Naţional de Antichităţi din Budapesta pentru a depista vestigiile arheologice din zona Mureşului inferior”, menționează cei de la Muzeu.

„Privită în ansamblu evoluţia cercetării arheologice a zonei arădene a parcurs mai multe etape importante. Prima cea a începuturilor, este marcată de activitatea lui L.Dömötor, care şi-a propus strângerea materialului necesar organizării unei expoziţii arheologice, scop care a fost atins în anul 1903, Dömötor fiind socotit fondatorul ei. În schimb, din perspectiva metodei de lucru, el rămâne un precursor al cercetării ştiinţifice de teren. Următoarea etapă, cea a săpăturilor arheologice propriu-zise, a fost inaugurată de M. Roska, prin campania din 1910 de la Pecica. În următoarea jumătate de secol toate săpăturile din zonă au fost conduse de specialişti din centrele univeristare de la Cluj (M.Roska, M. Rusu, I.H.Crişan) şi Bucureşti (D. Popescu).

A treia etapă înseamnă intrarea în scenă a arheologilor arădeni. Primul a fost Egon Dörner, secondat de Nicolae Kiss. Dörner a pus bazele secţiei de istorie veche a muzeului arădean, reorganizând atât depozitul, cât şi expoziţia permanentă. Cercetările sale de teren care au implicat mai mulţi colaboratori fideli, au permis trecerea pe harta arheologică a judeţului a unui număr mare de situri noi.

Perioada săpăturilor sistematice realizate de specialiştii muzeului a început abia în deceniul opt al secolului al XX şi se datorează activităţii lui Mircea Zdroba şi Mircea Barbu, cărora li s-au alăturat George Pascu Hurezan (din 1981) şi dr.Peter Hügel (din 1990)”, menționează cei de la Complexul Muzeal Arad.

Noua generaţie de specialişti ai muzeului, dr. Florin Mărginean (din 2004) şi dr. Victor Sava (din 2007), dr. Luminița Andreica-Szilagyi – antropolog (din 2016), drd. Kapcsos Norbert – arheolog (din 2018), Ioan Cristian Cireap – arheolog şi Daniel Preda – desenator artistic (din 2019), redefinesc resorturile cercetării arheologice arădene, concomitent cu săpăturile preventive, condiţionate de marile lucrări de infrastructură rutieră şi energetică, care au dus la descoperirea de zeci de situri noi în ultimii ani.