De la Spiru Haret, ministrul educației (1877-1910, trei mandate) care spunea că „educația reprezenta un instrument fundamental pentru formarea, educarea și progresul națiunii”, la Liviu Pop, ministrul educației care spunea că „educația este gratuită, pentru că elevul nu plătește nimic – părintele plătește o parte, iar statul altă parte”, educația din România a fost de-a lungul vremii ca pe un carusel, „plimbându-se” între perioade înfloritoare (demult trecute) și perioade de tristă decădere (pe care le trăim și astăzi).

De la o școală românească apropiată de nivelul școlii europene, în perioada interbelică, la o școală românească rămasă în urmă, cu metode învechite de predare și manuale școlare depășite de vreme, astăzi. În opt ani (1924-1932), ministrul educației Constantin Angelescu a construit șapte mii de școli. În 26 de ani (1990-2016), s-au desființat și comasat 22 de mii de școli, conform Institutului Național de Statistică. Învățământul românesc, într-o cădere liberă de ani buni, fără ca cineva să reușească să-i „pună frână”.

Ascensiune și declin

Perioada interbelică a însemnat pentru educația românească dezvoltare constantă. În 1924, aproximativ 50% din populație știa să scrie și să citească, procentul cunoscătorilor de carte ajungând la începutul anilor ‘40 undeva la 80 de procente. S-au construit școli, s-au tipărit în masă manuale școlare. În 1938-1939, 17,8% din bugetul țării era alocat educației.

În prima parte a perioadei comuniste, sistemul de învățământ a decăzut constant. Constantin Murgulescu, ministru al educației în anii 1960-1970 a încercat – și reușit – să recupereze câte ceva din înapoierea învățământului românesc, provocată de reforma din 1948. În 1975 se prăbușește din nou calitatea învățământului, sub atenta conducere a tovarășei Elena Ceaușescu.

Au reformat reforma

După 1989, situația nu a fost cu mult mai roz, așa cum se spera, sau cum ar fi fost de așteptat. S-au perindat pe la minister 23 de persoane care au ocupat funcția de Ministru al Educației Naționale, mulți dintre ei la același nivel cu tovarășa mai sus menționată. Unii și-au meritat postul, alții l-au obținut pentru că erau bine-văzuți de către partidul aflat la guvernare. Mihai Șora a fost primul ministru al educației din România democrată, până la alegerile din mai 1990.

Au urmat nenumărate încercări eșuate de reformă, toate la fel de „profesioniste” ca și miniștrii care s-au perindat la Educație. Din 23 de miniștri ai educației pe care i-a avut România în ultimii 29 de ani, 21 au provenit din mediul universitar, unul a fost inginer de construcții civile, industriale, agricole și de drumuri și poduri, iar celălalt – Liviu Pop – are un trecut în învățământul preuniversitar. Actualul ministru desemnat al Educației, Valentin Popa, este și el profesor universitar, în Suceava. Unii dintre cei 23 au „rămas în istorie”.

Contrazis de elevi

Unul dintre miniștrii educației care s-a remarcat prin cuvântările sale profunde și realizările nemărginite a fost Cristian Adomniței. În 2007, la scurt timp după ce ocupase caldul fotoliu de ministru, acesta s-a contrazis cu niște elevi de școală generală din Brăila, pe numărul de stele de pe steagul Uniunii Europene. Elevii îi spuneau că are 12 stele – ceea ce este corect, în timp ce el susținea cu tărie că sunt 15 – pentru că așa îi scrisese lui unul dintre consilierii personali. A fost demis în anul următor, 2008, după ce a votat în calitate de parlamentar legea ce prevedea majorarea cu 50% a salariilor din învățământ, deși în guvernul din care făcea parte, încă nu fusese aprobată creșterea salarială. Predecesorul lui Adomniței a fost o binecunoscută… domniță a educației. Ecaterina Andronescu.

Andronescu și struțo-cămila

Andronescu (2000-2003, 2008-2009, și iulie–decembrie 2012) s-a „remarcat” prin înființarea în 2003 a struțo-cămilei numite Școală de Arte și Meserii, un eșec ce dorea să continue vechile școli profesionale. S-a remarcat și prin nenumăratele propuneri de a introduce examene de admitere la liceu și facultate, dar și introducere a uniformei obligatorii. Desigur, nu se poate uita că în 2009 a demis toți inspectorii școlari generali și câteva mii de directori de școli și licee, pentru a îi înlocui cu apropiați ai alianței politice din care făcea parte.

Lapte de…vulpoaică

Ecaterinei Andronescu i-a urmat, în 2012, Remus Pricopie, cel care în 2013 spunea că Romulus și Remus au fost crescuți de…vulpoaică. Lui Pricopie i-a urmat Cîmpeanu, care s-a sfiit întregul mandat să restructureze Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare, în plin scandal al plagiatelor. După Cîmpeanu a venit un alt tehnocrat – Mircea Dumitru, care a ocupat funcția de ministru între 7 iulie 2016 și 4 ianuarie 2017. Cabinetul Grindeanu, învestit la 4 ianuarie anul trecut, l-a adus la Educație pe Pavel Năstase, a cărui „mare realizare” a fost centralizarea rezultatelor evaluărilor de la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, îndeplinind exact 3,5% din măsurile impuse de partid.

Cu „genunchele” în învățământ

Odată cu căderea guvernului Grindeanu și „instaurarea” lui Mihai Tudose la șefia executivului, la Ministerul Educației a ajuns Liviu Marian Pop, cel care mai ocupase funcția (interimar) în 2012, pentru 49 de zile. Dacă mulți dintre cei de dinaintea lui au trecut prin minister ca rața prin apă, în cazul lui nu am avut acest noroc. A lăsat urme prin minister, pe care probabil următorii miniștri nu se vor obosi să le șteargă. A început lucrul la un manual unic, editat de o editură unică, înființată de stat, a scos manualele auxiliare din școli, după modelul ante-1989. Rămâne în memoria colectivă nu doar prin aceste acțiuni împotriva libertății de exprimare, ci și prin nenumăratele sale gafe de exprimare, făcându-i concurență omologului de la agricultură – Petre Daea.

Ministrul „pamblică”

Mazilirea guvernului Tudose a adus un guvern Viorica-Vasilica Dăncilă. Zilele trecute a fost anunțată și componența cabinetului Dăncilă. Pe lângă păstrarea unor personaje sinistre din fostele cabinete, precum Carmen Dan, Olguța Vasilescu sau Rovana Plumb, Dăncilă a adus și câteva „nume noi”, majoritatea la fel de sinistre. La Educație l-a „plasat” pe Valentin Popa, rector al Universității „Ștefan Cel Mare” din Suceava. Pe acesta, presa centrală îl numește deja „măcelarul limbii române”, după ce un montaj video apărut pe internet îl arată pe cel care va cârmui educația națională vorbind despre „el, studenții”, „pamblică” sau „le sunt interzise accesul”.

Ministru…homeopat

Ce va face noul ministru al educației, rămâne de văzut. Varianta cea mai fericită este aceea în care Popa va fi ca și deja celebrele medicamente homeopate: nu fac nimic, de fapt, dar măcar nici nu te încurcă cu nimic.

Ocupanții fotoliului

În ultimii 29 de ani, ei au fost cei care au ocupat călduțul și liniștitul fotoliu de ministru al Educației: Mihai Șora (1989-1990), Gheorghe Ștefan (1990-1991), Mihai Golu (1991-1992), Liviu Maior (1992-1996), Virgil Petrescu (1996-1997), Andrei Marga (1997-2000), Ecaterina Andronescu (2000-20003, 2008-2009, 2012), Alexandru Athanasiu (2003-2004), Mircea Miclea (2004-2005), Mihail Hărdău (2005-2007), Cristian Adomniței (2007-2008), Anton Anton (2008 – 14 zile), Emil Boc (2009 – interimar, 83 de zile), Daniel Funeriu (2009-2012), Cătălin Baba (2012), Ioan Mang (2012 – 9 zile), Liviu Pop (2012 – interimar, 49 de zile), Remus Pricopie (2012-2014), Mihnea Costoiu (ministru delegat 2012-2014), Sorin Cîmpeanu (2014-2015), Adrian Curaj (2015-2016), Mircea Dumitru (2016-2017), Pavel Năstase (2017), Liviu Pop (2017-2018). Urmează Valentin Popa (2018-201?)