Aparține cu toată evidența acelei faste perioade a artei românești contemporane, perioadă de vârfuri valorice manifestate și afirmate cu o vigoare aparte, situată aproximativ între anii 1970 – 1980, dincolo de apăsările restrictive ale regimului ideologic. Este adevărat că arta românească conexată internațional, a avut un stimulent viu și un sprijin moral deosebit în înseși amplitudinea și fervoarea artistică a lumii, proprie acelor ani. Arta era importantă între manifestările umane și i se acorda atenția cuvenită, pentru ca, la rândul ei să contribuie în mod esențial la existența de superioritate a omului.
Esențial, însă, doamna Elena Stoinescu Muntean aparține unui timp propriu și unui loc anume, unui mod de a înțelege și de a creea, care îi aparține, rămase, după cum se poate constata, fidele spațiului unde s-a născut și crescut și care este simplu localizat cu numele de așezare Nădlac, nu departe de Arad. Spațiu spus, poate sună abstract, de aceea mai adevărat este să fie numit loc pentru că deține caracteristici care îl particularizează atât ca reper geografic, cât și ca profil spiritual. Multe din însușirile tapiseriei realizate de doamna Elena Stoinescu Muntean își au originile, își au justificarea aici, începând cu cele generate de existență și de simțire și terminând cu cele ale caracterului formei și cu cele de particularitate stilistică și de comunicare artistică. Și forma prin care se adresează și conținutul pe care îl comunică poartă vădit amprenta respectivului loc.
Întâi, pământul, întins și vast, câmpia netedă și egală, impunând ferm orizontala, element inevitabil și obsesiv, plin de rădăcini și de culori calde, apoi, cerul imens, înalt, dezvăluind oricând verticala, de parcă toate ar trebui să se înalțe, să crească, să se ridice spre văzduhul nuanțat deasupra cu glasuri șoptite. Dar între pământ și cer există elementaritatea decisivă, și aceasta este aerul, plin de păsări și de zboruri, de plutiri și de transparențe, de apariții diafane și de fluturări delicat de adierea vântului. În acest interval de evanescențe există loc la fel de generos și pentru aripi și pentru frunze, și pentru diafanul pânzelor de paianjen și pentru crisparea mată a rădăcinilor, și pentru profilul copacilor și pentru urma zborului, și pentru copacii rezumați în trunchiuri și pentru zburătorii topindu-se în lumină.
Așadar, ceea ce a văzut și a trăit efectiv în câmpia natală a avut șansa unică să fie transpus cu tot respectul în formele artei și tocmai acel adevăr a fost sămânța care a încolțit și din care s-a dezvoltat tonalitatea aeriană de vis a tapiseriei pe care, cu îndelungată migală și cu deosebită bucurie a realizat-o. Și numai specificul dotației a făcut posibilă această metafizică în stare să prelungească și să echivaleze respectivele elementarități cu așa proximitate și diferență totodată, încât să vedem pământul precum aerul, rădăcinile precum ramurile, zborul precum visul, arborii precum figurile umane, ierburile precum norii de toamnă, dealurile precum scările de acces la cer. La fel cum vegetalul și-a pus grafismul în a sluji freamătul vieții, și firele divers întrebuințate plastic s-au lăsat să fie întrebuințate în a figura structuri delicate, fragile și aeriene, precum substanța sufletească ce le-a insuflat viața artistică.
Tot de o înțelegere potrivită este vorba și în a observa felul în care artista face recurs la o mitologie convertită personal. Se lasă subânțeleasă Ariadna, dar firul ei nu este aici traseu prin labirint către un centru, ci se întoarce asupra lui însuși până devine nod, până devine ghem, până devine cuib. Apoi gândul este purtat spre Penelopa, dar pânza țesută nu se destramă noaptea, ci se topește în lumina zilei sub forma aripilor desfăcute. Prin elanul structurilor textile străbate și figura lui Icar, dar un Icar care nu cade niciodată, întrucât a rămas definitiv în starea de înălțare. Dar poate că cea mai potrivită figură mitică ce se vede evocată aici este Arachne, țesătoarea măiastră, dar pe care zeița Athena a renunțat să o mai metamorfozeze și i-a reținut toată strălucirea firelor și toată finețea mâinilor.
Expoziția de acum de la Galeria Delta din Arad este, fără îndoială, o expoziție de o înaltă ținută artistică, de neândoielnică valoare, dar este mai mult decât atât, este o deosebită, convingătoare mărturie pentru o excepțională biografie artistică, pentru o fertilitate creatoare de permanență, pentru o tensiune mereu înaltă a realizării, pentru o exemplară statornicie în artă, pentru o rară suprapunere a vocației peste existență, pentru o concedere totală la chemările lăuntrice, pentru acea modalitate de a creea semănând cu respirația. Deci, aerul, între pământ și cer, a favorizat o operă pentru care diafanul este criteriul orientativ și a favorizat o artistă pentru care sensibilitatea este calitatea cea mai importantă.
redactia.jurnalaradean@informmedia.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!