Joi, după masă. La un muzeu. Iar, mai apoi, la altul. Printre himere, dar mai ales cu kimaere în devenire. Printre proiecțiile unor amintiri, puse în sertare de accesat, printre casele care nu mai sunt acase, printre ochi care te înghit, dar care pun creierul în mișcare, ca să scrie povești din cuvinte nici ele întâmplătoare, care fac apoi ca norii să se miște mai repede, în ochii unui cap decapitat, cu un trup zburând, care fac și, mai apoi, tomografia întregii povești și care te duc neapărat în măruntaiele unei alte himere.

meet kimaera #0, cu artitșii reVoltaire, Bogdanator, gH, Alex Halka, și desigur cu Călin Man drept curator, s-a combinat (pe foarte gândite, am aflat) cu Affective space, hibrid organs, kimera#1., cu artiștii Dan Chiș, Marian Codrea, Georgiana Cojocaru, Dragoș Dogioiu, Alexandra Drăgulinescu, Dilmana Yordanova, Mihaela Kavdanska, Andrei Mateescu, Gabriela Mateescu, Ioana Marșic, Liliana Mercioiu Popa, Ema Motea, Marina Oprea, Selina Yilmaz și curator Raluca Oancea, în două spații culturale: la Palatul Cultural și la Muzeul de Artă. Ce a rezultat e greu de descris în cuvinte, dar a putut fi văzut joi, după masă, cu toți ochii deschiși, în cele două locuri menționate mai sus: unul aflat la început de renovare și câștigat temporar de artiștii din jurul lui Călin Man, cel de al doilea aflat chiar înainte de debutul renovării, pe cale să fie pierdut, tot temporar, de aceiași artiști.

Ai fi putut, dacă ai fi venit la Palat, să începi așa după masa de joi: ai fi putut intra din prima într-un ochi care te înghite în totalitate, pentru a te proiecta, mai apoi, pe pereți și a te duce mai departe într-un creier ce scrie cuvinte ca de reclamă pentru ca, mai apoi, să miște cu tine cu tot norii din ochii unui cap decapitat, a cărui trunchi încă n-a plecat de tot de lângă, dar care plutește aproape de plafon. În timp ce creierul își scrie încet, dar sigur, povestea unui CT dadaist până peste poate, dar mai ales scrie povestea tuturor, CT care inevitabil ține legătura, pentru că așa vrea el, așa crede de cuviință și așa și e, cu măruntaiele împrăștiate deloc întâmplător într-o cameră care nu mai e nicidecum neagră.

Lângă, poți merge fără supărare, un pic horror, dacă ar fi să ne luăm după unul dintre călătorii care au testat drumul, printre amintirile unui tânăr, ba chiar poți poposi și prinde cu mâna obiectele care i-au conturat viața în trecut, în timp ce alte câteva video-uri, hipnotice, își scriu propria poveste pe ecranele din sala în care imensul ochi nu se uită (încă) la ele.

Notele oficiale

„Trăim un timp al hibridizărilor infinite, al ciclurilor și al narativelor labirintice, al colecționării compulsive generatoare de junk și dezordine, dar în același timp producătoare de arhive artistice sau cabinete de curiozități – Wunderkammer. Reconsiderarea postumanistă a non-umanului ne învață să privim cu atenție în jur, către insecte, microorganisme și circuite electronice de la care putem prelua noi metode de comunicare și colaborare, noi moduri de a fi: împreună, în relație. În acest context, proiectul colaborativ Kimaera își propune să construiască un organism electronic, o meta-instalație interactivă cu autori multipli, care va conecta digital zece module, combinând noile și vechile media, interpretarea fenomenologică a lumii interconectate cu noua filosofie Internet of Things (IoT). Meta-instalația va parcurge faze succesive, acumulând până în 2023 noi lucrări, noi organe, noi lucruri-agenți”, este justificarea scrisă (drept invitație la eveniment) a trăirilor primei expoziții din sala Palatului Cultural. Cu precizarea clară că „Evenimentul expozițional Kimaera # 0 propune o întâlnire cu nucleul greu al meta-instalației, realizat de patru actori cheie ai kinema ikon (reVoltaire, Bogdanator, gH, Alex Halka) la care se vor conecta ulterior noi module și autori”.

Joi, s-a adăugat, parcă natural, instalația aceea intestinală, dar alte șase instalații, printre care sigur și o inimă, se vor conecta, pe rând, la mega proiectul în curs de facere, finalul urmând să fie prezentat anul viitor, pentru început la Timișoara, în condițiile în care proiectul face parte din programul Timișoara2023 — Capitală Culturală Europeană.

„În vremuri postumane reașezarea individului față de natură și tehnologie provoacă o serie de reverii mașinice sau biomorfice ce antrenează neașteptate mutații ale umanului: deveniri-animal însoțite de deveniri-mașină. Se performează dansuri simbiotice la nivelul biților și al circuitelor. Se deschid spații afective de imersiune în cosmosul animal sau vegetal ce încurajează hibridizări diverse cu tentă ludică, erotică sau chiar morbidă. (…) Memoria se arhivează și digitizează, trecutul se insinuează în prezent antrenând construcția de colaje spațio-temporale, amestecul de voci și identități într-un creuzet unic. (…) Amintirile se întrepătrund, se extind, camera de bloc se descompune într-o rețea de obiecte cotidiene, se suprapune peste cimitirul din satul bunicilor într-un hypernarativ tranzitoriu, într-un peisaj VR fără orizont și fără sfârșit. Imaginarul copilăriei, compus pentru generația Z din cadre de film și desene animate, este rescris de roboți AI și astfel recolorat în magenta și cyan”, e doar parte din textul invitației la cea de a doua expoziție, AFFECTIVE SPACE. HYBRID ORGANS. Kimaera #1 , prelungită de la Palatul Cultural la Muzeu.

De la palat, la muzeu

Purtat dintr-o senzație în alta și dintr-o instalație în alta, pauza făcută pentru a ajunge de la Palatul Cultural la Muzeul de Artă ți-ar fi dat nițel timp de respiro, ca să-ți aduni creierul pierdut printre nori, computere tomograf, lămpi din anii 1900 și realități virtuale umplute cu amintirile altora, doar pentru a te arunca rapid într-o altă realitate. Care nu mai e acasă, dar care a fost și care a devenit pură poezie. Aici se află priveliștea ta minunată pe care ai fi putut să o ai joi la Affective space, hibrid organs, kimera#1, aici ai fost dintotdeauna, deși aici nu ai fost niciodată acasă, în timp ce lângă își trăiesc viața, într-un alb ca de spital, niște baloane hipnotice, pe roboți neobosiți, care nu pot nicicum să mai iasă din perimetrul extrem de curat, spălat parcă nebunește pe mâini și acoperit parcă cu mască, pentru a nu aduce cumva virușii dintr-un exterior mereu inaccesibil. Și important ar fi fost să te uiți și în sus, pentru că sus sunt trasate clar spațiile în care ai voie sau nu să locuiești. Dacă îndrăznești să te uiți în sus și să nu te gândești cumva, vreodată, la Dogville, ci la ce nebunii creative mai știu să facă tinerii elevi și studenți de la Arte din București, cot la cot cu profesorii lor.

Și ai fi văzut, desigur, joi după-masa, doar începutul unei lucrări care va conține zece module care vor interacționa între ele, creând în cele din urmă bestia artistică perfectă, transformând în pixeli privitorul și scriind cuvinte pentru posteritate. Totul coordonat de un computer central care va derula la nesfârșit povești cu vise și visuri începute de 20 de ani, care mută norii și ascultă bătăile inimii celor din jur.