Eu vreau să amintesc doar un mic episod din viaţa acestor sate „bătrâne”, despre care au pomenit istoricii Dudaş Florian şi Godea Ioan. Cândva, aceste sate au fost „poartă” de trecere înspre localitatea Beiuş, localnicii îi spuneau Binş, vestită pentru târgul de animale, loc unde se aduna toată „poala” marelui munte, de la Moneasa până aproape de Câmpia Salontei. În cartea „Beliu, istoria unui domeniu feudal”, cercetătorul Casian Coraş menţionează că „Legătura cu piaţa din Beiuş şi cu cea din Ineu era făcută înainte de 1720. De prin 1960, oamenii au părăsit această trecere, azi, făcându-se legătura cu Beiuşul, cu alte mijloace, prin Olcea.
Urcai mereu, la orice pas, prin păduri dese, deoparte şi de alta a văii, în final coborai la Dumbrăviţa şi în alte sate apropiate de Beiuş; aici întalneai fel şi fel de oameni harnici, alţii mai puţin cinstiţi, uneori hoţi de vite, geambaşi, uneori datori cerului pentru tendinţa lor de parvenire pe degeaba.
Am întâlnit o doamnă care se ferea, ziua în amiaza-mare să intre în pădure. Vă închipuiţi ce înseamnă să călătoreşti ziua sau noaptea, de la Beliu până la Beiuş, prin pădure, să cumperi pe bani, adunaţi cu necaz, o vacă sau un alt animal. Oamenii plecau înspre Beiuş cu o zi înainte; joia era târgul, se adăposteau la un prieten, în Finiş, dimineaţa se pregăteau repede şi plecau la târg. Cumpărau ce cumpărau şi vinerea, la amiază, ajungeau acasă, apoi plecau cu animalele cumpărate la piaţa din Pâncota.
La întoarcerea de la Beiuş, drumeţii erau ameninţaţi nu numai de lotri, ci şi de întunericul peşterii. De fapt, hoţul, lotrul, hoţ rămâne şi lotru se numeşte; pe el nu-l opreşte lumina zilei şi nici întunericul nopţii. Când e să băntălească, băntăleşte, unde, cum şi când, nu se ştie niciodată. Oricum, oamenii erau atenţionaţi, din tradiţie, când ajung în Agrişul Mic, să se ferească de cei ce stau la pândă, astfel satului i se spunea „Aigrijă”, Tăgădăului, „Tăgădeşte”, pentru că aici, se presupunea că existau locuri unde se ascundeau animalele furate. Cailor li se făcea o toaletă specială pentru a-i putea vinde cu preţ bun. Oamenii hoţomani îşi găseau gazdă în Tăgădău, în „Tăgădeşte”. Beliul era numit „Beleşte”. Cine ajungea cu animalul în piaţa din Beliu, scoatea pe el un preţ foarte bun, cumpărătorul era „belit” de bani, prins în ţeapă, „lua ţeapă”, cum se zice azi.
Crescătorii de vite au dispărut; drumul de picior si de căruţă e înlocuit cu masa asfaltului; satele Urviş şi Clit aproape că au ieşit din circuitul cunoscut odată; au dispărut hoţii, lotrii şi şpăgarii, s-au mutat la oraş.
Satul nostru tânjeşte după animalele şi poveştile existente odată, plăcutul se păstrează nealterat.
JULA GHEORGHE
BELIU
Citiți principiile noastre de moderare aici!