Arad. După ce a ținut captiv în el timp de aproape 40 de ani un prozator, jurnalistul Lajos Notaros l-a scos pe prozator în lume, mai întâi la Boeme Cafe, pentru a oferi publicului o autobiografie specială, un roman polițist aparte, dar mai ales o tentativă de dinainte de 1989 de a fugi din raiul românesc: „Run, omule, run!”. Alături, în pauza aceasta de fugă, i-au fost mulți scriitori, colegii de la Special Arad, colegi din învățământ și foști elevi, oameni de cultură și teatru și nu numai. Și am aflat de la prietenii și colegii săi scriitori, care au luat parte la lansare, că Lajos Notaros „nu scrie mișto, ci la mișto, adică ironic”, că romanul pe care acum îl oferă publicului, prima sa carte care a văzut lumina tiparului, e o carte plăcută de citit și chiar în acest plăcut șade provocarea cărții, pentru că poți să o iei prea ușor și nu e așa, e o capcană aici pe care o întinde chiar scriitorul, aceea a ușurinței cititului, care te poate face să pierzi din vedere dimensiunea tragică a poveștii; că e o carte care te duce cu gândul la „On the Road”-ul lui Keourac și la „Catcher in the Rye” a lui Selinger, la generația Beat; că Lajos Notaros sfidează structura clasică a cărții, că din titlu și până la final romgleza e mereu prezentă, sau că nu avea cum să lipsească muzica de aici, fiecare capitol purtând numele unei piese muzicale. Și am aflat că Lajos Notaros n-ar trebui să fie nicicum la prima carte, o carte pe care o citești ce-i drept dintr-un suflet, „preț de șapte țigări”, doar că romanul a fost început de mult și a fost scris pe nerăsuflate, în două săptămâni, dar a stat mai apoi ani buni la dospit și, după decizia publicării sale, a mai stat la crescut încă doi ani!

O poveste dospită bine

“Este o carte pe care am început să o scriu de foarte mult timp și credeam că o voi scrie în maghiară. Am scris 40 de pagini în maghiară și mi-am dat seama că nu are cum să iasă așa pentru că, dincolo de faptul că eram ungur, vorbeam românește, pentru că e o poveste românească și toți din jur sunt români. (…) M-am apucat să o scriu acum 12 ani în românește și am scris-o în două săptămâni, aproximativ. Apoi mi-am spus că nu se poate: dacă am scris-o așa, înseamnă că e o mizerie și am băgat-o în sertar. Asta recomand tuturor scriitorilor să facă. Am băgat-o în sertar și am lăsat-o să dospească”, a povestit Lajos Notaros câteva din secretele facerii cărții.

Și, pe cât de greu s-a lăsat scoasă din întuneric spre lumină, pe atât de ușor curge, spun cei care au citit-o deja, o carte despre o artă a fugii, scrisă la persoana a doua, unde eul devine el, ca să nu fie vorba de nicio trădare, ci doar de conturarea visului de a fugi departe de aici, spre un altfel de nicăieri, un „let s go”, „on the road”, to „dreams, dreams, dreams” until „the end”.

Înainte de final

Dar până să ajungem la final, vă mai spunem că au vorbit despre carte în ordinea de mai jos Vasile Dan (președintele Uniunii Scriitorilor Români, filiala Arad), Ioan Matiuț (editorul cărții publicată la Editura Mirador), Florin Ardelean (scriitor, lector universitar doctor la Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, fost coleg de bancă cu Lajos Notaros), Gheorghe Schwartz (prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România), cei care au schițat cele spicuite mai sus, iar mai apoi scriitorul Lajos Notaros. Și, cum cartea a fost îmbrăcată în muzică, muzica nu a lipsit nici de la lansare, cu ajutorul acordurilor de harpă ale artistei Alexandra Rebeca Iancu. Și nici cititul n-a lipsit, chiar dacă n-a fost tocmai ușor fără ochelari, actorul Florin Covalciuc lecturând un fragment din debutul cărții, cu ochelarii editorului Ioan Matiuț.