Ganduri si amintiri cu „Marionete”

Aniversarea a 60 de ani de la primul spectacol cu marionete nu a trecut fără reacţii din partea lumii teatrale. Numeroşi regizori, actori şi scenografi din Arad şi din ţară care au lucrat de-a lungul timpului cu Teatrul de Marionete au ţinut să transmită instituţiei felicitările lor. Printre aceştia regizorul Cristian Pepino, scenografa Cristina Pepino, pictoriţa şi scenografa Zizi Frenţiu, soţia regretatului Sever Frenţiu, regizorul Ion Mânzatu, actriţa Julieta Corbu şi mulţi alţii, ale căror nume le veţi regăsi în rândurile de mai jos.

„Am lucrat bine, am făcut spectacole frumoase, recunoscute chiar şi în lumea teatrului dramatic. Mi-a fost greu la început, eram la debutul carierei mele. De fapt, eu am venit la Teatrul de Marionete Arad în locul soţului meu Sever Frenţiu, care plecase la Teatrul de Stat. Sever Frenţiu a fost cel care m-a îndrumat şi care m-a ajutat să trec cu bine peste provocările primelor încercări.” (Zizi Frenţiu, scenograf)

„Tata petrecea mult timp în acest teatru. Avea o tehnică pe care o folosea la repetiţii, o tehnică specială care presupunea multă mişcare, menită să atenueze neajunsurile cauzate de mânuirea marionetelor cu fire lungi, procedeu care cere foarte mult efort fizic din partea actorilor. Avea scaunul lui în sala de spectacole, un scaun de unde putea urmări foarte bine ceea ce se petrecea pe scenă în timpul repetiţiilor şi al reprezentaţiilor. Acel scaun ajunsese să fie foarte tocit şi lucios şi să contrasteze cu celelalte din cauza folosinţei îndelungate”. (Mihai Frangopol, fiul regizorului Cristian Frangopol, întemeietorul Teatrului de Marionete Arad)

„La început mi s-a părut o glumă nu tocmai izbutită; nu mă vedeam lucrând într-un teatru pentru copii. Nu ştiam nimic despre genul acesta de teatru, şi mă înspăimânta universul sublim şi elastic al imaginaţiei acestora. Am trăit multe momente de panică şi-mi spun şi astăzi că a fost o aventură nesăbuită, care s-a terminat fericit. Entuziasmul a fost cel care ne sprijinit. Entuziasmul şi disciplina gândurilor. Apoi a venit o nouă glumă, şi m-am împotrivit serios: n-am vrut în ruptul capului să fiu directorul acelei instituţii, dar conjunctura nu mi-a dat de ales. Când am intrat în biroul care fusese a lui Emil Ţigan, abia atunci când am intrat în biroul acela, am realizat că sunt două şanse: pot fi un nimeni care-şi flutură măreţ neputinţa, sau pot fi conducătorul unei Instituţii Teatrale, a unei Trupe de Artişti. Habar n-am – şi vreau cu tărie să rămână un mister pentru mine – cât de temeinice mi-au fost faptele. Nu mă interesează ce s-a scris, nu mă interesează ce au crezut unii sau alţi, şi nici ce astăzi se crede, nu mă interesează decât urmele mele în scurtul drum ce a fost să fie. Începusem să întrezărim, începusem să înţelegem cum putem deschide uşile către noi teritorii, către orizonturi care ne promiteau un destin, dar… n-a fost să fie. Când am plecat am sperat că măcar ea, Instituţia, îşi va găsi o cale, nu tocmai cea pe care i-o visasem, dar… Era prea fragedă, prea necoaptă, prea plăpândă şi n-a rezistat. Restul este folclor şi uitare”. (Ion Mânzatu, regizor, fost director al Teatrului de Marionete Arad)

„Colaborarea mea cu Teatrul de Marionete din Arad a fost, în primul rând, o provocare. Prin specificul teatrului: Marioneta. Până la «Spărgătorul de nuci» mai făcusem două spectacole cu marionete cu tije. Dar a venit provocarea de la Carmen Mărginean, una dintre cele mai mari marionetiste din ţară: cum să facem marionete cu fire scurte şi să …. nu se vadă marionetistul. Pentru orice scenograf este o mare bucurie să fie provocat să inventeze sisteme noi. Lucrând în echipă cu Vasile (scuze, nu-mi amintesc cum îl mai cheamă) şi Nelu Pitic care m-au ajutat enorm la construcţia marionetelor, cu sisteme pe care eu nu le ştiam – în documentarea pe care o făcusem nu le găsisem -, am reuşit să rezolvăm bine, sper, spectacolul, primul, din câte ştiu eu, cu marionete pe quartz. Am lucrat şi alte spectacole, desigur, la Arad: «Regele Cerb», după Carlo Gozzi, «Piticul roşcovan» după Hoffmann sau «Amnarul fermecat» după Andersen, dar cea mai mare provocare rămâne «Spărgătorul de nuci»”. (Cristina Pepino, scenograf)

„Îmi aduc aminte cu plăcere de colectivul de la Teatrul de Marionete din Arad (artişti marionetişti, sculptori, pictori etc.) şi de experienţele artistice pe care le-am avut împreună («Spărgătorul de nuci» după Hoffmann şi Ceaikovski, «Regele Cerb», după Carlo Gozzi, «Prinţesele vrăjite», «Piticul roşcovan» după Hoffmann sau «Amnarul fermecat» după Andersen). Au fost momente în care m-am bucurat de o atmosferă de lucru excepţională, de un spirit de echipă (absolut necesar în orice fel de teatru), de pasiunea pentru profesiune a actorilor marionetişti de la Arad, de talentul lor. Oameni şi artişti admirabili, deosebit de talentaţi, pe care îi voi considera întotdeauna că fac parte dintre cei mai buni prieteni ai mei. Ar trebui să îi amintesc pe toţi, dar nu ştiu cât spaţiu tipografic avem la dispoziţie. Le urez tuturor să facă în continuare multe spectacole frumoase spre încântarea publicului de toate vârstele”. (Cristian Pepino, regizor)

Am intrat în Teatrul de Marionete Arad ca proaspătă absolventă. A fost o perioadă extraordinară din viaţa mea. Am întâlnit numeroase provocări, mai ales la început, pentru că eu aveam studii de pictură şi a fost nevoie să învăţ scenografia din mers. A fost însă o experienţă frumoasă şi instructivă. Am lucrat în Teatrul de Marionete mai bine de 23 de ani, iar colegii de aici mi-au fost mai mult decât colegi, mi-au fost prieteni. (Zoe Eisele-Szűcs, pictor, scenograf)

„Când am început să lucrez la Teatrul de Marionete din Arad regizor era Cristian Frangopol. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru libertatea pe care mi-a dat-o ca artist. Am colaborat extraordinar cu Cristian Frangopol. Ştia să mă stimuleze, să-mi stimuleze creativitatea, iar eu aveam întotdeauna sentimentul că face exact ceea ce el se aştepta să fac. La fel de bine am lucrat ulterior cu Francisca Simionescu şi cu Horia Davidescu. Am luat de-a lungul timpului numeroase premii la festivaluri în ţară şi străinătate pentru spectacole realizate cu aceşti regizori.

Cât despre felul în care am lucrat cu marioneta pot să spun că am parcurs mai multe etape. La început se lucra la fire lungi, din sală văzându-se doar păpuşile, apoi, încet, încet au fost introduse spectacolele cu fire scurte, în care noi, mânuitorii apăream pe scenă, eram şi personaje. Niciodată nu mă grăbeam atunci când trebuia să interpretez o voce de păpuşă. Nu mă grăbeam s-o pun pe fire şi nici să-i dau viaţă. O luam cu mine acasă, o puneam într-un fotoliu şi din când în când o priveam şi mă gândeam la personajul ei. La un moment dat îmi venea pur şi simplu inspiraţia şi ştiam ce voce trebuie să aibă acea păpuşă. Cunoscuţii îmi spuneau mereu: «Cum, e vocea ta? Parcă sună altfel». Şi aşa şi era, pentru că fiecare păpuşă era un alt personaj, iar fiecare personaj e altfel, are altă voce şi alte caracteristici”. (Julieta Corbu Ceban, actriţă)

„La Teatrul de Marionete există un colectiv foarte bine închegat. Eu am lucrat la Teatrul de Marionete pentru un singur spectacol, «Raza de soare». Pentru această producţie eu am conceput scenografia şi păpuşile. A fost un spectacol cu mult succes şi în România şi în străinătate la realizarea căruia am lucrat cu Adela Moldovan. Mă bucur să aud în continuare despre activitatea intensă de la Teatrul de Marionete, despre faptul că au început să se folosească tehnici noi, cum ar fi tehnica filmului 3D. E foarte bine că se întâmplă acest lucru şi că spectacolele Teatrului de Marionete Arad încep să se adreseze şi adulţilor şi nu doar copiilor. Urez întregului colectiv mult succes în continuare şi instituţiei să existe încă cel puţin 60 de ani!”