Această aritmie cardiacă este din ce în ce mai des întâlnită în practica clinică, mai ales în rândul persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani, și se caracterizează printr-o activitate dezorganizată a cordului, care deteriorează, în timp, funcția atrială. Printre riscurile pe care le implică această afecțiune se află accidentul vascular cerebral, insuficiența cardiacă și, din nefericire, o creștere a ratei mortalității. În următoarele rânduri vei afla care sunt caracteristicile și simptomele acestei afecțiuni, dar și care sunt metodele moderne de tratament și prevenție.

Există mai multe tipuri de fibrilație atrială:

• Paroxistică – formă de FiA autolimitată, care începe și se termină de obicei într-un interval de 48 de ore. După această perioadă, rata conversiei este mică și trebuie luată în considerare inițierea tratamentului anticoagulant.
• Persistența – episodul de FiA durează mai mult de 7 zile, sau necesită oprire prin conversie electrică sau medicamentoasă.
• Permanentă –  durată mai mare de 1 an

Fibrilația atrială se asociază cu diferite alte afecțiuni: hipertensiunea arterială, boala reumatismală cardiacă, angina pectorală şi infarctul miocardic, boli congenitale ale inimii, insuficienţa cardiacă, chirurgia cardiacă, afecţiuni ale valvelor inimii, bronhopneumopatia cronică obstructivă, pneumonia, hipertiroidismul, consumul excesiv de alcool.

Din punct de vedere al simptomatologiei, fibrilația atrială determină palpitații, dispnee, oboseală, senzație de amețeală. De multe ori însă, este diagnosticată în urma unui control medical de rutină, pacienții fiind asimptomatici.

Prevenția AVC implică diagnosticarea FiA înainte de a apărea complicațiile. Astfel, ghidul Societății Europene de Cardiologie 2012 recomandă ca, la pacienții de peste 65 ani, să se efectueze screeningul ocazional pentru FiA prin simpla palpare a pulsului, urmată de înregistrarea ECG pentru confirmarea diagnosticului.

FiA este împărțită convențional ca „valvulară” și „non-valvulară”. Terminologia „valvulară” implică prezența etiologiei reumatismale valvulare (în special stenoză mitrală), cât și protezele valvulare. Aceasta diferențiere este esențială prin prisma recomandărilor terapeutice, noile anticoagulante orale nefiind aprobate în FiA valvulară.

Abordarea clinică a pacienților cu FiA implică următoarele cinci obiective: prevenția accidentelor tromboembolice, ameliorarea simptomatologiei, managmentul optim al bolii cardiace asociate, controlul frecvenței ventriculare și a ritmului.

Inițierea terapiei se face pe baza evaluării scorurilor CHA2DS2 -VASc și HAS BLED (evaluarea riscului de accident vascular versus riscul de sângerare).

Ghidul ESC recomandă identificarea cu exactitate a pacienților cu risc „cu adevărat scăzut” (cu vârsta sub 65 de ani și FiA de sine stătătoare, care prezintă un scor CHADS VASc=0, care nu necesită tratament antitrombotic), față de cei aflați la risc înalt. Scorul CHA2DS2-VASc mai mare de 2 implică necesitatea inițierii terapiei anticoagulante.

Scorul HAS-BLED permite clinicienilor să realizeze o evaluare cât mai exactă a riscului de sângerare pe care-l prezintă pacienții și să identifice factorii de risc pentru sângerare care pot fi corectați. La pacienții cu scor HAS-BLED mai mare de 3, se recomandă precauție și reevaluare periodică, odată cu procesul de corectare a factorilor de risc de sângerare potențial reversibili.

Noile anticoagulante pentru prevenția accidentelor vasculare în FiA (inhibitorii direcți de trombină cu administrare orală) și-au demonstrat non-inferioritatea față de AVK, cu o siguranță mai bună și un risc mai scăzut hemoragic. Deși administrarea noilor anticoagulante orale nu necesită monitorizarea de rutină a coagulării, există anumite situații clinice în care monitorizarea funcției renale și cunoașterea gradului de anticoagulare este necesară.

Din punct de vedere terapeutic, prevenția AVC cu aspirină are dovezi slabe, riscul de sângerare majoră sau hemoragie intracraniana nu este foarte diferit față de cel al accidentelor coronariene ocluzive. De asemenea, utilizarea terapiei antiplachetare (aspirina în monoterapie, sau combinată cu clopidogrel) în prevenția FiA trebuie limitată la acei pacienți care refuză tratamentul anticoagulant.

Cea mai de temut complicatie a tratamentului anticoagulant este sângerarea. Din acest motiv se impun unele precauţii în timpul administrării de anticoagulante: medicamentele trebuie administrate la aceeaşi ora în fiecare zi, evitarea asocierii AINS care poate crește riscul de sângerare (Diclofenac, Indometacin, Ibuprofen), este important ca atunci când este efectuat un consult medical de altă specialitate sau când pacientul urmează un tratament stomatologic, pacientul să informeze medicul că urmează tratament cu warfarină sau alte anticoagulante. Pacientul trebuie să fie instruit să identifice semnele unei sângerări şi să se prezinte la medic (în acest caz se vor efectua investigaţii regulate pentru a măsura indicele de protrombină/ INR). Dieta pacientului este bine să fie una echilibrată, evitându-se alimentele bogate în vitamina K- care scad eficacitatea anticoagulantelor (legumele, mai ales cele verzi, care trebuie consumate maxim de 3 ori pe săptămână, carnea de porc și vită, gălbenușul de ou, tărâțe de grâu și ovăz, suplimentele alimentare care conțin vitamina K, suplimentele de calciu), și alimentele care potențeaza efectul anticoagulantelor (sucul de afine sau mango în cantitate mare; alcoolul în cantitate mare), pacientul trebuie instruit să evite activităţile în care riscul de apariţie a traumatismelor este crescut (schi-ul, fotbalul şi alte sporturi de contact).

Totodată, există două metode intervenționale inovatoare, respectiv ablația prin radiofrecvența FiA pentru prevenția recurentelor, cât și închiderea intervențională a auriculului stâng pentru prevenția tromboembolismului.