Şi, mai obsedant decât analiza zilnică a unui viitor incert, dar posibil, a revenit, oră de oră, senzaţia că trebuie să fac ceva, că într-un fel sau altul Ucraina trebuie să fie în preocupările mele aşa cum e mâncatul, supravieţuitul, visatul, scrisul. Şi, la fel de tare, m-a lovit convingerea că, dacă fiecare din noi ne-am face treaba la maximum de care suntem în stare, lumea ar fi mai bună, salvarea ar fi mai aproape. Dacă am condimenta-o, o dată măcar, cu un strop de umanitate n-am mai vrea fiecare dintre noi să oprim planeta asta ca să putem fugi de ea. Nu am ştiut ce altceva să fac mai bine decât să caut să-i înţeleg cât pot de bine pe vecinii aflaţi în război, să le caut poveştile. Am încercat să găsesc alte poveşti decât cele extrem de tulburătoare şi tulburate de la vamă, din trenuri, cele pe fugă, spuse în tranzitul spre occident.

X. e o ucraineancă pe care am întâlnit-o cândva, când viaţa era frumoasă, la un vernisaj de artă, şi de atunci m-a impresionat cu inteligenţa, frumuseţea, calmul, eleganţa ei, cu limba română vorbită atât de corect. De-a lungul acestor ani, am aflat cât de greu i-a fost chiar şi cu obţinerea cetăţeniei române, dar cât de uşor le-a dus pe toate, cum le-a luat normal, cum a etichetat totul drept omenesc şi iertabil. Mi-am amintit de ea la câteva zile de la izbucnirea războiului şi m-am gândit că sigur e acolo la Sighetu Marmației, că stă lângă podul acela zi și noapte, cu băieţelul său, încercând să-și ajute frații, traducând, sperând că printre cei care vor trece granița în România va fi și familia rămasă în Ucraina.

Mi-au trebuit două zile de la momentul la care am luat decizia să o sun și să o rog să ne scrie o frază, două, pe zi, un fel de jurnal al unui ucrainean în război, pentru că cererea mea mi s-a părut, de fiecare dată când încercam să mă pun în locul ei, exagerată, ridicolă. Dar am făcut-o pentru mine, pentru că doream să aud vorbele sincere ale unui vecin ce trece prin infernul unui război pe care nimeni nu și l-a dorit sau închipuit.

Mi s-a spus să sun seara după 8, pentru că până atunci nu e timp de nimic. Așa am făcut. O voce stinsă, ajunsă la capătul puterilor, mi-a răspuns și mi-a promis că îmi va scrie, cât poate, dacă poate, seară de seară, sau în unele seri, dacă nu va adormi. În timpul zilei e imposibil, e şi munca, şi granița, și ajutoarele, iar seara trebuie să-și dedice timpul celui mic. Dacă nu adoarme, îmi va scrie despre ea, Ucraina, România, război și încercarea de a-și salva familia, prietenii, țara. Îmi va scrie despre ce o întreb eu, pe scurt, cu liniuțe, atât de corect cum știe să scrie în limba mea, încercând să ocolească drama evidentă a fiecărei clipe. Fără nume, însă. Numele ei nu e important. E importantă doar drama colectivă. Frica. Speranţa. Credinţa. JA-A.B.

Iată primele însemnări despre o lume care pare să se stingă sub privirile șocate ale tuturor.

“După primele știri apărute la începutul lui februarie, despre pregătirile armatei ruse, o nouă îngrijorare s-a instalat la noi acasă. Zilnic, dis-de-dimineață, deschideam telefonul și citeam pe toate canalele la care suntem abonați ultimele noutăți. Îngrijorarea ne creștea, dar totuși rămânea o rază de speranță: nu va îndrăzni să facă asta cu poporul meu!

24 februarie, ora 5:40. Deschid telefonul și printre lacrimi citesc că s-a întâmplat. Trag cu degetul pe ecran și peste tot aceleași cuvinte, strigăte, durere… Aflu că printre primele afectate este și oraşul meu. Casa părintească se află între aeroportul civil și aerodromul militar. Cum se poate? Suntem aşa de departe de graniţa cu Rusia, regiune vecină cu România. Nu-mi vine să cred.

Sun acasă. Tata, care încă nu și-a revenit după 10 zile de spitalizare grele, din cauza covidului, dar cu voce calmă (oare din cauza lipsei de putere sau vrea să mă liniștească pe mine?): Da, așa e… Nimeni și nimic nu a putut să-l oprească pe nebun. Nu credeam că o să apuc să o văd și pe asta. Nu plec, draga mea… Nu am plecat cu tatăl meu când era căutat de sovietici să fie dus în Siberia, nu am emigrat cu verișorii mei în Canada în anii 50 când am rămas orfan de ambii părinți, nu plec nici acum. Nu plânge. Va fi bine.

Iar eu nu am cuvinte să-l consolez.

Vorbesc cu fratele meu. Îmi zice: da, viața s-a schimbat; noi rămânem aceiași. Întreb: <Ce pot să fac eu?><Stai să mă adun. Vom vorbi mai târziu>, mi-a răspuns.

Mă uit la telefon. Pe cine să mai sun. Cui să-i ofer ajutorul? Prietene din copilărie, de la școală, de facultate, nași, verișori. În haosul acela, de sentimente și frici, nu mai știu ce să fac. Îi iau pe rând.

Prietena din copilărie, văduvă, cu băiatul mai mare militar, cu o fetiţă prea mică să înțeleagă ce se întâmplă. Nu am vorbit de ani de zile, câteva cuvinte aruncate prin messenger din când în când. O sun. Nu e speriată, doar îngrijorată pentru copiii ei. Pentru băiat, care va fi cu siguranță implicat, pentru fetiță, pentru că numai ea poate să o ocrotească. Îmi mulțumește și zice că, dacă va fi foarte greu, va trimite fata la mine, ea rămânând alături de fiul ei.

Scormonesc prin contacte. Prietena de facultate. Singură cu o fetiță, stabilită la Lviv. Îmi zice că a părăsit apartamentul pentru că era la ultimul etaj al unui bloc lângă o fabrică de armament. S-au mutat la căsuța de vacanţă de lângă oraș. Îmi zice: <Deocamdată nu plec. Tu mă cunoști. Dacă nu o aveam pe O., eram deja în prima linie. Mulțumesc pentru propunere, dacă va veni timpul, o trimit pe O. la voi. Rugați-vă pentru noi.>

Încep să realizez că rugăciunea nu va fi de ajuns.

Apoi, în acea zi, telefonul a sunat fără încetare. Oameni care m-au cunoscut în acești ani, cu care am avut diferite legături, mă sunau și îşi ofereau ajutorul. Pentru ai mei, pentru ucrainenii pe care îi cunosc. De mult mă simțeam aici ca acasă. Dar numai acum am realizat, cât de mult suntem legați. Cel puţin de oamenii pe care îi cunosc.”