Anul trecut fARAD-ul a fost, din prima zi până în ultima, o provocare. Debutând cu „Nu mă atinge-mă” şi încheind cu „Dream boat”, ediţia de anul trecut a festivalului de film documentar a spart nişte bariere, a mutat nişte munţi, i-a scos pe pudibonzi din sală vociferând şi i-a făcut pe tineri să stea la poveştile de după în faţa cinematografului. Care e provocarea ediţiei din acest an a fARAD?

Corina Şuteu. Provocarea din acest an este aceea de a continua „internaționalizarea” gustului cinefil în Arad și de a invita publicul local să vadă fețele ascunse ale propriului oraș. Laboratorul fARAD îl va avea ca mentor pe Laurențiu Damian, care va prezenta participanților la laborator și filmul său „Cota zero”, realizat în 1988, a cărui coloană sonoră a fost cenzurată și înlocuită cu una care corespundea nevoilor de propagandă ale timpului – un excelent exemplu despre cum o coloană sonoră poate schimba sensul unui film. Iar Alexandru Nanau va avea un masterclass. Noul director artistic al fARAD, Dimitris Keriakos, a propus filme şi abordări cinematografice extrem de diverse: o adevărată incursiune în orașul global în 17 pelicule: Havana, Los Angeles, New York, Kinsasha, Iași, Madrid, Monrovia, un oraș islandez, taigaua siberiană, Roma, Hong Kong, o localitate din deșertul Saharei, Abidjan, Skopje.

Avem și petrecerea de final, ca în fiecare an,  la care, surpriză, Cristian Şimonca (blogul lui Otravă) va fi DJ și vine Andreea Esca, ca invitat special.

Este Aradul, aşa cum îl ştiţi dumneavoastră, suficient de viu pentru a ţine în viaţă şi a creşte un festival, mai ales unul documentar de nişă? Ce recomandă oraşul pentru un astfel de festival?

Corina Şuteu. Nu știu dacă fARAD este un festival „de nișă”. În acest moment, în lume, documentarul cunoaște o explozie de interes extraordinară din partea publicului, mai ales grație platformelor digitale care îl distribuie. Aradul, cred eu, este un oraș foarte viu, dar el trebuie descătușat din captivitatea unor timpuri care nu i-au permis să își regăsească fața ieșita din comun, cosmopolită, intensă. Cred că nu putea fi loc mai potrivit pentru fARAD!

Genul acesta de evenimente trăiesc dintr-o viaţă culturală şi studenţească aş numi-o tumultuoasă. Aradul nu se poate mândri cu aşa ceva. I-aţi descoperit feţele sale ascunse? Mai credeţi în Arad ca un „teritoriu” bun pentru festival? Mona Nicoară îmi spunea într-un interviu acordat acum doi ani că pentru a creşte un festival e nevoie de finanţare mai mare. E nevoie doar de atât?

Corina Şuteu. Există evenimente și proiecte culturale „creatoare de context”. Eu așa văd festivalul. Dar să creezi context durează un timp. E necesar mai întâi să construiești o masă critică de public suficient de importantă pentru ca participarea să fie cu adevărat impresionantă. TIFF are 19 ani, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu are 27, dacă nu mă înșel. Întâi dai acces, apoi angajezi participarea. Publicul nu poate să aprecieze ceva, dacă nu are un acces direct la experiența pe care o provoacă un eveniment artistic. Deocamdată, ceea ce constatăm, după cinci ani, este că: Aradul are trei noi cinematografe de artă care s-au deschis între timp, există o programare constantă la Cinema Arta, voluntarii fARAD pregătesc o generație de cinefili adevărați, curioși, talentați, activi, proiectele Kinema Ikon au recâștigat forță, presa din București a pus pe hartă un nou festival internațional de film documentar. Nu este puțin.

E adevărat, finanțarea condiționează capacitatea de a se dezvolta a unui festival. Și finanțarea trebuie văzută ca o investiție, fiindcă ceea ce se câștigă în capital social, legitimare, atractivitate, calitate a vieții, este esențial. Deocamdată, văd că autoritatea locală din Arad a înțeles asta și, de aceea, cred ca da, orașul este un teritoriu ideal pentru acest festival – dintre alte „hărți și teritorii’.

Legat tot de întrebarea anterioară, am văzut că s-a decis reîntoarcerea la oferta de la primele ediţii fARAD: intrare gratuită pentru iubitorii de documentare. Care sunt motivele unei astfel de decizii? Care este strategia?

Corina Şuteu. Din păcate, e o decizie tehnică, nu este una strategică. Cred că Centrul Municipal de Cultură Arad poate răspunde mai bine decât mine la această întrebare.

Care este filmul documentar care a marcat-o în ultimul an pe Corina Șuteu? Care este documentarul din cadrul acestei ediții care se apropie cel mai mult de sufletul dvs.?

Corina Şuteu. Documentarul care m-a marcat în ultimul an este „Distanța dintre mine și mine”. Cel despre Nina Cassian, realizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu, produs de Ada Solomon. Dar este o alegere pur subiectivă, cred, dincolo de faptul că filmul e foarte bun. Pe Nina am cunoscut-o la NY și am avut cu ea conversații de neuitat și am angajat o relație de minte și de suflet pentru care sunt extrem de recunoscătoare destinului.

Pentru ediția din acest an, din nou subiectiv, „Lumea de la picioarele tale” (regia Jeremy Workman). Pentru că este despre New York, un oraș pe care l-aș descrie astfel: locul de pe pământ în care am fost, pentru o vreme, fericită!

Cum vedeți cinematografia românească (apreciată în ultimii ani la nivel internaţional, atunci când vine vorba de filmul artistic) raportat la filmul documentar, într-o lumea a consumismului şi blockbustersurilor?

Corina Şuteu. E banal ceea ce voi spune, dar ceea ce am iubit la filmele „noului val” este această rezistență la  „consumism”, cum îl numiți. Din păcate, remarc – și mi se pare firesc să fie așa – că evoluția către standardizare și clișeu și înscrierea în curentul global este din ce în ce mai evidentă și pentru cineaștii români. Globalizarea este un aspirator prea puternic și prea covârșitor. Efectul NETFLIX (o folosesc ca pe o metaforă) se vede de la felul în care se îmbracă tinerii, până la felul în care se fac filme… Nu se mai fac filme, se fac clipuri expandate, forma a luat locul fondului și într-o lume dominată de aplicații care te înfrumusețează, te îmbătrânesc, te întineresc, într-o lume ca cea descrisă de Black Mirror, filmul de artă va exista doar pe Insule. De aceea mi-am și creat o Insulă… Insula 42.

Anul trecut, în cadrul discuţiei fARAD, invitaţii au insistat, îmi amintesc foarte clar acest lucru, pe faptul că cinematografia românească nu ar fi ajuns ce este astăzi dacă din ecuație ar fi lipsit Corina Șuteu. Iar dumneavoastră, tot alături de invitaţii remarcabili de anul trecut, aţi vorbit despre importanţa comunităţii. Aţi regăsit, în ultimul an, acea comunitate creativă de care vorbeaţi undeva în România?

Corina Şuteu. Vă referiți la dezbaterea din deschidere, îmi amintesc. Cred, fără falsă modestie, ca am avut un rol de jucat la New York, ca director al ICRNY, ca producător al Festivalului Making Waves. Dar eu văd lucrurile așa: uneori, există energii creatoare care se materializează, iar noi suntem doar instrumentele puse în slujba acestor energii, tocmai pentru a le da concretețe, și nu invers. Aşa cum Mircea Cărtărescu povestește că „Solenoid” s-a scris singur, că el, scriitorul, nu a fost decât ființa care a tradus în realitate o energie creativă care venea de altundeva, așa cred și eu, că am fost creatorul de oportunitate pentru ca talentul unor artiști să se manifeste și să se transmită cât mai bine.

Iar faptul că vorbeam despre comunitate mă determină să vă spun ca eram diplomată. Există un puternic grup de cineaști foarte talentați în România. Ei, din păcate, nu sunt o comunitate. Dar și asta e un specific național care, ne place sau nu, trebuie acceptat ca atare.