JURNAL ARĂDEAN: S-a scris mult despre activitatea dvs. În mod sigur, există încă lucruri care nu sunt cunoscute, de aceea vă propun să discutăm acum despre activitatea editorială și jurnalistică. Când ați început să scrieți / să publicați?

Lizica Mihuţ: Casa Pionierilor din Arad avea așa numite „cercuri” în multe domenii, iar eu, în prima clasă de gimnaziu, am optat pentru „Cercul micilor corespondenți”. Scriam, la început, mici știri care au devenit treptat articole, pe care profesoara noastră de atunci le ducea unicului ziar local. Presa a devenit astfel un „microb”, care nu m-a părăsit nicicând. Spre sfârșitul studenției am început să scriu despre Teatrul arădean și despre Teatrul din Reșița, unde am locuit scurt timp după terminarea Facultății.

LM: Publicarea unor cronici la o revistă de cultură presupunea o riguroasă documentare: text, regie, scenografie, interpreți etc., precum și o abordare comparativă a spectacolului de teatru. Astfel, am consultat colecția de cărți, ziare și reviste a Bibliotecii arădene, care a devenit treptat a doua mea casă, dar spre surprinderea mea, multe informații despre teatru erau tăiate, deci lipseau, ceea ce făcea adeseori imposibilă documentarea. Și acum după foarte mulți ani, le port o vie recunoștință doamnelor bibliotecare, care m-au consiliat și mi-au propus întâlnirea cu regretatul Iosif Sârbuț, cunoscut colecționar, care a avut meritul excepțional de a aduna afișe, informații, în general despre teatrul și sportul din Arad. Precizez că mi-a fost de real folos colecția lui Iosif Sârbuț, care a devenit o vreme Muzeul Teatrului arădean, precum și documentația, pe care am efectuat-o la Arhivele statului. Dar de la documente până la elaborarea unei istorii a teatrului este cale lungă.

LM: Doctoratele înainte de 1989 trebuiau să propună teme despre care nu s-a scris, deci contribuții originale. La București, atunci, un oraș pentru mine, aproape necunoscut, cu o concurență acerbă (13 candidați pe un singur loc), am fost admisă, cu o temă privind istoria culturii în Transilvania. Tema se încadra în domeniul filologie, dovadă că am susținut teza de doctorat în celebrul amfiteatru Odobescu al Universității din București. Este un mit neadevărat că trebuia să fii membru de partid. Eu am intrat în PCR foarte târziu, la 13 ani de la începerea doctoratului, în anul 1980.

LM: În mod sigur, multă invidie și denigrări, dar și echivalentul gradului I în învățământ. Cu toate că erau puține doctorate, publicarea tezei a fost dificilă, mai ales că aceasta constituia o abordare polemică cu istoriografia maghiară, având în atenție militantismul prin cultură a românilor pentru înfăptuirea Marii Uniri. Manuscrisul meu a stat aproape 5 ani la tovarășul Hegeduș, șef la Consiliul Național al Culturii, dar a apărut totuși, în ianuarie 1989 la Editura Eminescu, una din cele mai importante edituri din România. A fost o imensă bucurie pentru mine, greu de exprimat în cuvinte, însoțită, nu mi-e rușine să recunosc, cu lacrimi de împlinire.

LM: Ca profesor, cu pasiune și aș zice, cu modestie, având o oarecare performanță în predarea gramaticii, am publicat cărți în acest domeniu, adresate studenților și elevilor. Ca rector am coordonat / am elaborat 16 volume despre Universitatea „Aurel Vlaicu”, iar articolele ultimilor ani le-am adunat în 2 volume: „Atitudini și confesiuni”.

Recunosc că, deși am publicat 3 cărți despre istoria culturii/ teatrului arădean, dintre care două la Editura Academiei Române, mi-a fost extrem de greu să elaborez o ediție finală, deoarece nu aveam modele, iar cărțile menționate se refereau la anumite perioade ale acesteia. Mărturisesc, întâia dată, că atunci când a început campania mizerabilă împotriva mea, numeroase reclamații, inclusiv că nu am doctoratul am acționat în instanță denigratorii și am câștigat daune materiale.

Dar ceea ce este extrem de important, m-am apucat să elaborez și am și încheiat ediția definitivă din punctul meu de vedere, a „Aradului teatral” (1743- 2010), Editura Academiei Române, ce reunește, într-o viziune unitară, aproape 2000 de pagini. Pentru prima dată în cele multe decenii de când scriu despre teatru, un actual regizor tânăr al Teatrului arădean, ignorant în ceea ce mă privește, îmi scria „să las teatrul și să-mi văd de profesorat”, nesocotind că sunt membru în secția de Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România, precum și în UNITER (secția de Critică teatrală), dându-mi chiar lecții de gramatică, probabil, neștiind că am coordonat 16 doctorate în domeniu, toate recunoscute de CNADTCU.

Fără îndoială, voi continua să scriu, ca întotdeauna din convingere, dacă voi avea sănătatea necesară. Doamne ajută !