Tema acestui an este „Despre rău”, iar conferința lui Adrian Papahagi, pe care o va susține în forma unui dialog cu Teodor Baconschi, se intitulează „Răul între seducție și banalitate” și va avea loc în sala cinematografului Arta vineri, 28 aprilie, de la ora 19.30. Festivalul de științe umaniste este un proiect GMMC finanțat integral de Centrul Municipal de Cultură Arad.

În avanpremiera întâlnirilor publice, invitații festivalului (Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Doina Jela, Marius Lazurca, Cristi Puiu, Augustin Ioan, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) răspund unor întrebări pentru Jurnalul Arădean.

Comentați proverbul: „Tot răul spre bine”.

Ne plângem că suntem un neam caracterizat de fatalism și inacțiune mioritică, dar iată că ne este propriu și un soi de providențialism creștinesc, pe care îl găsesc extrem de tonic. Atunci când spunem „tot răul spre bine”, actualizăm conștient sau inconștient încrederea în planul providențial care conduce istoria spre Parousia, chiar dacă drumul trece, din răutatea noastră, prin tranșee însângerate și cotloane sordide. Sensul istoriei e mântuirea, așa cum sensul morții e viața (nu invers, cum cred nihiliștii). De ce nu ar fi sensul misterios, mistic chiar, al răului chiar binele? În absența binelui, răul, împreună cu suferința pe care o produce, e absurd; dacă e ca răul să aibă un sens, acesta nu poate fi decât binele. „Nici o suferinţă nu-i aşa de mare/ să nu se preschimbe în cântare”, scria Blaga, iar Steinhardt ne învață că suferința poate dicta un jurnal al fericirii. Răul, născut adesea din prostie, e piatră de poticneală filozofică doar pentru cei prostiți de cel Preaprost și Prearău; dar creștinii sunt deștepți, adică alerți metafizic, astfel încât orice țăran care trăiește în interiorul tradiției știe că tot răul e spre bine.

Care credeți că este cel mai mare rău de care suferă România ultimilor ani?

Sunt prea multe: nesimțirea, agresivitatea, resentimentul, necinstea, prostia. Dar toate vin din lipsa cunoașterii de sine – singura lecție pe care ar trebui să o propună școala. A te cunoaște înseamnă a-ți ști limitele, a încerca să le depășești prin efort, a încerca să te îmbunătățești pe tine înainte de a vrea să conduci alți oameni, a accepta că există unii mai buni decât tine în fiecare domeniu. Cunoașterea de sine implică înțelegerea excelenței umane în toate registrele ei, de la cel moral până la cel intelectual sau practic; prin ea se cultivă măsura, bunul gust, bunul simț, toleranța, înțelepciunea. Ea este antidotul la teribila vulgaritate a lumii, la infinita răutate omenească, la graba hămesită și la viețuirea gălăgioasă, la zgomotul și furia unui suflet bezmetic, năucit de luminile intermitente și zgomotul perpetuu al lumii. Am cam repetat zgomot, nu? E clar, cel mai deranjant rău al României la nivelul percepției e hărmălaia, marea trăncăneală, zgomotul care se chinuie să înece în decibeli vidul spiritual. Nu e însă doar răul României, ci al întregii lumi moderne.

O recomandare personală: care e opera de artă care, descriind Răul, v-a impresionat cel mai mult?

Probabil că tablourile din perioada întunecată a lui Goya. Răul aici e mai psihologic, mai fantastic, mai diavolesc decât oriunde în artă (chiar și decât la Bosch). Teribili demonii care se holbează și rânjesc în tabloul exorcismului, de pildă. Ați observat poate că zâmbetul e spiritualizat, râsul omenesc, iar rânjetul satanic.

„E clar, cel mai deranjant rău al României la nivelul percepției e hărmălaia, marea trăncăneală, zgomotul care se chinuie să înece în decibeli vidul spiritual”