Ne spuneți ce pregătiţi pentru anul acesta? Care este surpriza Lizicăi Mihuţ pentru 2018?

LIZICA MIHUŢ. După cum bine se ştie, anul acesta este Centenarul – 100 de ani de la Marea Unire, iar eu ocupâdu-mă de istoria teatrului transilvănean şi, în general, de istoria culturii în Transilvania, având şi patru cărţi la Editura Academiei Române, directorul editurii m-a contactat propunându-mi să elaborez o carte cu acest prilej. Sigur că pentru mine era destul de dificil pentru că, publicând aproximativ 3.000 de pagini despre istoria culturii în Transilvania, am cam epuizat subiectul, dar Aradul trebuia să fie prezent la o editură precum cea a Academiei Române – prima editură, în fond, din România –, ca recunoaştere naţională şi internaţională. Aşa încât m-am gândit să elaborăm o carte care să fie un compendium privind reperele iconografice ale Aradului prin raportare, desigur, la evenimentul Marii Uniri. Eu scriind doar despre istoria culturii în Transilvania, am apelat la un istoric şi unicul istoric din Arad specialist în istorie modernă este domnul Cornel Pădurean. Aşa că aceasta este surpriza pe care o pregătesc în acest an. Vreau încă de la început, pentru a-mi justifica alegerea, să citez opinia unui important istoric, Ioan Aurel Pop, care spunea că despre problema Unirii ar trebui să vorbească istorici specilişti în această temă. Fără îndoială, aşa am decis să procedez şi eu, apelând la o colaborare cu domnul Pădurean. El face partea de istorie iar eu voi face partea de istoria culturii.

De ce ar fi un compendium, acum, o carte necesară chiar dacă vorbim despre Marea noastră Unire?

LIZICA MIHUŢ. Pentru că se vorbeşte atât de mult despre personalităţi, evenimente, instituţii, structuri instituţionale, fătă să se cunoască de fapt date esenţiale cu privire la ele. De exemplu, Ţichineal. Toată lumea vorbeşte despre Ţichindeal. Cine a fost, în fapt? Nimeni nu ştie multe amănunte, de aceea este important. Revenind la acest compendium, vreau să punctez faptul că volumele mele la Editura Academiei, trei dintre ele, au fost toate despre Transilvania şi Teatrul arădean, în context transilvănean, pe urmă o carte de aproximativ 1.500 de pagini, sinteza-sintezelor, aş numi-o, despre Aradul teatral în context național şi transilvănean. Poate ar fi de subliniat faptul că în cărţile mele, la care m-am referit – am o colecţie inconografică şi, de asemenea, am un „mic dicţionar” despre personalităţi şi structuri instituţionale – nu le-am coroborat pe acestea şi nici nu am mers până acum pe ideea de compendium. Ca atare, ar fi vorba acum despre o carte care ar valorifica fişele pe care le-am adunat de-a lungul anilor, peste 20.000 de fişe. O concluzie a informaţiilor adunate.

Dar cum aţi ajuns aici: să scrieţi despre Transilvania şi istoria teatrului? Sunteţi la baza profesor de gramatică.

LIZICA MIHUŢ. Eu am fost toată viaţa profesor de gramatică, şi am ajuns un istoric al teatrului, dar oricum gramatica a rămas vocaţia mea. Existenţa mea intelectuală a fost, însă, între vocaţie şi aspiraţie. Vocaţia mea a fost de profesor şi, ca atare, toată viaţa mea am făcut această vocaţie, cea de profesor (am, cum s-ar spune nouă cărţi de gramatică la activ), dar aspiraţia mea a fost spre istoria culturii. Totul, dublat de microbul presei, dobândit în studenţie. Am cochetat şi îmi place enorm presa, am microbul acesta al presei pe care îl ştii foarte bine – şi mai bine nu îl aveam. Dar, în anul doi de facultate, am început să scriu la revista Orizont, care era o revistă culturală din Timişoara (20 de ani am avut cronică dramatică la Orizont). Iar, ca să scrii la o revistă culturală atunci trebuia să ai în spate o documentare extraordinară. Şi am venit în Arad iar aici nu am avut nicio carte de istorie a teatrului, mai nimic despre teatru, am căutat la bibliotecă, unde nu cred că se știe acest lucru dar tot ce e despre teatru sunt decupaje din ziar, nu poţi să reconstitui nimic. Am avut, însă, şansa să-l întâlnesc pe Iosif Sârbuţ, un colecţionar de teatru, am apelat la colecţia sa şi am cumpărat foarte multe din colecţia lui. A fost un om în serviciul tehnic al teatrului. Îl admir enorm şi îi port o vie recunoştinţă pentru faptul că ne-a pus la dispoziţie anumită documentare despre începuturile mişcării teatrale.
Am ajuns, ca atare, la istoria teatrului pentru că nu poţi scrie într-o revistă literară fără să ştii cine l-a regizat, unde s-a mai jucat, care e elementul de originalitate. Din aproape în aproape, mi-am dat şi un doctorat pe această temă. Şi vreau să precizez că doctoratele înainte de 89 se dădeau pe teme absolut originale iar tema asta, a istoriei teatrului transilvănean, chiar nu a fost abordată de nimeni. Este limpede că 35 de ani am făcut numai această poveste. Este foarte greu să pui la punct o astfel de istorie.

„M-am gândit să elaborăm o carte care să fie un compendium privind reperele iconografice ale Aradului prin raportare, desigur, la evenimentul Marii Uniri”.