Cum ar trebui să privim, sau mai degrabă cum aţi vrea să privim volumul „Conversații cu Regele Mihai” pe care îl lansaţi acum şi la Arad: ca un portret al Regelui Mihai, un portret al României văzut prin ochii unui rege, ca un periplu istoric?

STELIAN TĂNASE. Interviurile au intenţionat să afle ceva mai multe lucruri despre rege. M-am gândit atunci că circulă foarte multe mituri, foarte multe imagini false, multe dintre ele produse interesat de aparatul de propagandă şi de securitate, cum se întâmpla în anii 70 – 80. Ideea a fost de a restabili adevărul. Aceasta a fost prima intenţie. Pe măsură ce am avansat, însă, a fost o săptămână întreagă de interviuri (ne vedeam dimineaţa şi plecam când simţeam că a obosit), aceste priorităţi, această agendă s-a mai schimbat, pentru că am văzut cum evoluează subiectul şi problematica pusă, am văzut faptul că era extraordinar de sincer, faptul că spunea mai multe lucruri decât mă aşteptam eu. Probabil că îl şi stârneau întrebările, în sensul că îi trezeau nişte amintiri. Poate şi pentru faptul că, spre deosebire de alţi oameni care l-au intervievat, eu m-am ocupat mai puţin de istoria oficială, mă interesa mai mult cea personală, felul cum s-a raportat personal la diferite evenimente. Mă interesa emoţional cum a reacţionat, cum a luat anumite decizii, cum s-a simţit în anumite situaţii. Şi atunci sigur că am explorat mai mult acest domeniu, care ţine de personalitatea intrinsecă, aşa cum era el în intimitatea lui. Doream să văd omul de sub presiunea la care fusese supus, ba de nemți, ba de mareșalul Antonescu, de aliați, de ruși, când au intrat în țară. Pentru că tot timpul a fost supus la niște uriașe presiuni, la care trebuia să facă față pentru că era rege, nu putea să-şi ia bagajele şi să plece. Să spună: am obosit, plec acasă. El era rege pe viaţă, nu avea scăpare, era într-o capcană a destinului lui.

De la început aţi luat decizia să organizați cartea cronologic?

STELIAN TĂNASE. Nu, nu. Cartea nu s-a făcut pentru a fi publicată. Nu mi-am propus atunci când i-am cerut această favoare, să facem aceste interviuri, să realizez o carte.  A fost ideea să avem o mărturie, de un anumit caracter testamentar, care să rămână, urmând ca viitorul să decidă soarta acestui material foarte spectaculos, foarte de substanță.

Sigur, a fost ideea de a plimba, ca în Stendhal, care spune că romanul este o oglindă plimbată de-a lungul unui drum, această oglindă de-a lungul unui drum pe care l-a parcurs regele și, odată cu el, România de-a lungul unor decenii. Dintr-un secol de stat național, pe care noi anul trecut l-am celebrat, el a trăit 96 de ani. Ca atare, destinul lui tragic este destinul tragic al României.

Mă gândesc că v-aţi pus, în decursul anului în care aţi realizat seria de interviuri cu Majestatea Sa, întrebarea cum ar fi arătat România post-decembristă dacă Regalitatea ar fi revenit la conducerea ţării. Cum aţi vedea acum România regală, după cele 12 interviuri?

STELIAN TĂNASE. Cred că România ar fi avut un destin mult mai bun. Am fi avut elite politice de o mult mai bună calitate, selecționate mai mult pe merit. Astăzi, elita politică a României este selectată după capacitatea de a minţi: cu cât e mai incapabil, mai mincinos, mai lipsit de caracter, cu atâta poate să facă mai repede o carieră politică. Mă gândesc că această elită nu şi-ar fi făcut loc spre putere dacă aveam un rege. Altfel s-ar fi aşezat şi forţele politice, partidele, alţi lideri politici ar fi apărut, poate şi unii dintre aceştia de acum ar fi prestat mult mai bine rolurile pe care le au de îndeplinit în România, care e o ţară grea, foarte grea. Oricum, această clasă politică nu performează. Au băgat România în pământ. După 30 de ani, constatăm eşecul acestei aşa-zise tranziţii. Tranziţia a fost doar într-o singură zonă: aceea de a trece banii din proprietatea statului comunist în proprietatea lor, personală.

Chiar doream să vă întreb ce credeţi că ar trebui să „fure” politicienii din ziua de astăzi de la Regele Mihai?

STELIAN TĂNASE. Măsura. Patriotismul. Bunul simţ. Capacitatea de a răbda, de a aștepta. Nu se face politică cu riposte, cu isterii, cu scandaluri. Politica este ca o operaţie pe creier. Trebuie să fii supercalificat ca să poţi să intervii. La noi se intră cu bâta, cu cuţitul, cu bocancii. Se face asta pentru că politicienii de acum nu au educaţia şi priceperea necesare şi, în plus, sunt foarte lacomi. Şi hotărâţi să facă avere în foarte scurt timp: dacă el e ministru un an, doi, trei, trebuie ca în acel an, doi să facă o avere care să ajungă şi la nepoţi. Asta este disperarea lui. Se duce ministru şi nu face nimic pentru binele public, ci își imaginează în fiecare zi câte o schemă să fure.

Mai bine revenim la Majestatea Sa. Ce v-a fermecat cel mai mult la Regele Mihai?

STELIAN TĂNASE. Personalitatea. Era un personaj excepţional. Calm. Foarte omenos. Când îi povesteam ceva de România – poveşti, căci vedeţi câte se întâmplă la noi –, înțelegea imediat dramele și îl impresiona, sărea imediat să ajute.

I-ați găsit și cusururi?

STELIAN TĂNASE. Sunt convins că avea și cusururi, dar eu fiind admiratorul său, eu fiind mihăist, mai mult decât monarhist, devotat întru totul regelui, nu am putut să le percep. Aș putea să spun unul pe care l-am observat totuşi: uneori suporta ticăloşii în jurul lui şi nu avea determinarea să-i alunge. Era aşa de omenos că-i lăsa acolo, să nu-i jignească, să nu-i supere. Dar vedeam când pleca, când reuşeam să-i îndepărtăm, căci erau foarte insistenţi, că avea un comentariu, întotdeauna gentil şi plin de bun simţ (nu era rău, nu spunea lucruri rele despre nimeni), dar avea aşa o judecată destul de usturătoare faţă de personaje. Şi, în cele din urmă, cineva primea un ordin să nu mai apară acele personaje în anturajul regelui.

De când a început totuși dragostea dvs. pentru Casa Regală sau, după cum punctaţi dvs., pentru Regele Mihai?

STELIAN TĂNASE. L-am întâlnit la Paris, de Paște, în anul 1990 și de atunci i-am fost apropiat. Una e să citești într-o carte de istorie, una e să citești în documente de arhivă, cum făceam eu, una e să-ți povestească cineva despre rege (mie îmi povestea Alexandru Paleologu) şi alta e să-l cunoşti în carne şi oase, să-i vorbeşti. Înțelegeţi că mi s-a adresat oficial cu domnule Tănase! Era deosebit de politicos. Nici azi nu-mi vine să cred că e adevărat. Nu-mi vine să cred nici astăzi că puteam să-i dau telefon şi să-i rog: „Pot să vorbesc cu Majestatea Sa?”. Și dura un minut, venea la telefon şi spunea: „Da, domnule Tănase”. Mie mi s-a întâmplat asta.

Întotdeauna am avut respect pentru anumite persoane. Nu am atitudinea generală a românului care dispreţuieşte. Atunci când o persoană merită, sau mi se pare mie că am ce să învăț de la ea, că merită admiraţia mea, o fac fără niciun fel de rezerve, deschis. În general, românii – mai ales din mediu intelectual – afişează un dispreţ cinic faţă de ceilalţi din jur. La Bucureşti, sunt cam zece genii pe metru pătrat. Cam greu de respirat acolo. Cei mai mulţi, însă, nişte nulităţi cu ifose, care îşi construiesc reviste, redacţii, catedre, asociaţii, îşi inventează tot felul de piedestaluri pe care să se aşeze. Când vezi un om de valoare reală – reală, repet –, cum era regele, imediat faci diferenţa. Imediat mi-am dat seama că am de a face cu un om, când l-am întâlnit la Paris.

Vă dau un exemplu. Când am ajuns la biserică şi am văzut membrii marcanţi ai diasporei, mediul românesc cultural de la Paris, care venise de asemenea să-l vadă pe rege, la Primul Paşte liber, când România nu mai era comunistă, cei mai mulţi mi-au dat cu cotul şi mi-au atras atenţia: vezi să nu vorbeşti cu ăla, să fii atent la celălalt, vezi că ăla e legionar, ăla e securist, ăla informator, vezi că ăla nu ştiu ce. Foarte urâtă atmosferă. Și apoi vine regele meu, care nu era regele meu, dar vine între noi, mi se întâmplă să am o discuție până dimineața, am stat între patru ochi, și niciodată nu a spus un cuvânt rău despre cineva. Dintr-o dată am înțeles diferența de calitate. Și era un om supus la enorme presiuni. Avea motive să fie amărât. Niciodată nu mi-a spus însă un cuvânt rău despre cineva şi cu asta m-a câştigat. Aveam de a face chiar cu un rege.

Care credeţi că e salvarea României?

STELIAN TĂNASE. Monarhia constituţională.  Aşa cum am făcut în 1866, putem face şi acum.

Cât spuneţi „putem” la cine vă gândiţi?

STELIAN TĂNASE. Nu ştiu. În 1866, România avea 90% analfabeţi. O elită politică bine educată şi bogată de acasă, care nu a făcut bani din furt, a considerat că aceasta este formula pentru a salva România: să aducă un principe străin. Şi au făcut-o. Într-o ţară, repet, analfabetă. Credeţi că nu mai avem șansa astăzi, cu clasa asta politică pe care o avem, să găsim o soluţie raţională pentru România? Această republică fesenistă de după 89 a eşuat. Avem patru milioane și jumătate de emigranţi care au plecat definitiv din România să mănânce o bucată de pâine, cea mai mare migraţie pe timp de pace. Aceasta este performanţa clasei politice actuale! Noi nu mai facem revoluţie, emigrăm. De ce nu ne-am gândi la o monarhie? Dacă am ratat două republici, putem să încercăm o a treia. Totuşi, eu cred că monarhia constituţională este o soluţie mai potrivită pe natura poporului român.

„Niciodată nu mi-a spus însă un cuvânt rău despre cineva şi cu asta m-a câştigat. Aveam de a face chiar cu un rege”