Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848 în Șiria, fiind al doilea copil din cei cinci, ai măiestrului cojocar Savu Slavici. A avut o soră, Măriuca, mai în vârstă cu cinci ani (n. 1843), căsătorită cu Ioan Rusu din Comlăuș, mama politicianului și istoricului Ioan Russu-Șirianu (1864-1909), „ publicistul cu condei de aur”

Ca urmare a bolii survenite și de care va fi tratat în spitalul ,,Rokus” din Budapesta, Ioan Slavici se va întoarce la Șiria natală, merge în localitatea vecină, un sat din Câmpia arădeană, și devine ,,scrietor” la Primăria din Comlăuș, (notar fiind Alexa Popovici), iar din toamnă, (1869) este încorporat voluntar la Arad și va merge la Viena pentru stagiul militar (aici îl va cunoaște pe Eminescu).

Slavici a redat în scrierile sale realitatea, nu pe sine (astfel primul contact cu știrile este o consemnare în prima pagină din „Psaltirea familiei” (1858) cum că s-au aprins Comlăuș și Sântana.

Marele incendiu

În anul 1858, un uriaş incendiu pârjoleşte Sântana, arde biserica, Gimnaziul şi peste o mie de case (complet 640 în Sântana şi 605 în Comlăuş, în ambele localități fiind distruse partial peste 200 de case), arzând chiar şi icoana Maicii Domnului, încadrată în sticlă şi împodobită cu câteva perle, icoană dăruită bisericii de Margareta Bibics.

Au pierit și trei vieți omenești: vaduva Elisabetha Eckbauer arsă sub poarta medicului plasei, Köpf, fiica ei Kunigunde, arsă în biserică și soția lui Anton Aufmuth arsă în grajd. Credincioşii catolici din Sântana şi Comlăuş (germani, unguri, românii catolici), cu ajutorul comitatului Arad (100.000 forinți), a primarului de atunci Weisenburger şi a notarului Aloysius Popovici adună bani pentru refacerea caselor, dar Aloisia Baum îi reclamă pentru că au folosit banii în alte scopuri, iar aceştia sunt schimbaţi din funcţie din cauza neregulilor constatate.

Evenimentul este imortalizat într-o pictură, astăzi refăcută, care se găseşte în incinta lăcaşului de cult, la primărie, la mănăstirea Radna.

Spre sudul Sântanei, s-a format cartierul „Schmeltz”(„Untură”), care s-a numit astfel în urma incendiului din 1858, când Sântana a ars, după cum afirmau localnicii, de la untura aprinsă în casa lui Anton Emeneth.

Notații în caietul de școală

Ioan Slavici, care avea pe atunci 10 ani, face nişte notaţii pe un caiet de şcoală, fiind impresionat de amploarea incendiului, de fumul gros care se observa şi de la Şiria. Când s-a produs incendiul, dr.Paul Hegedus era preotul bisericii romano-catolice (1849-1870) din Sântana, care a mobilizat localnicii la stingerea şi localizarea focului.

Locuitorii din Sântana şi Comlăuş, care nu se aşteptaseră la dezastru, au fost ajutaţi şi de localităţile din jur pentru reconstrucţia gospodăriilor distruse de incendiul care a început dimineaţa, în jurul orei 10, într-o gospodărie din sudul localităţii şi, din cauza vântului puternic, într-o jumătate de oră a ajuns peste tot.

Localităţile învecinate, mai ales șirienii lui Ioan Slavici, au ajutat oamenii din Sântana cu alimente pentru că au ars şi grânele din podurile caselor. Localnicii s-au adunat în curtea şcolii şi s-au bătut pe alimente, dar au fost trimişi militari ca să păzească alimentele, să nu se fure.

Pe credit, sântănenii au fost ajutaţi şi cu lemne, iar ploaia din 8 mai 1858 a contribuit şi ea la prăbuşirea caselor din Sântana și Comlăuș, locuințe distruse de flăcări.

Câțiva ani mai târziu de la incendiul din Sântana, Slavici mărturisește: „Eram în vara anului 1869 adjunct notarial vulgo-scrietor la Cumlăuș, un mare sat de pe câmpie, nu departe de Arad, și-l aveam pe Giurgiu Veșcan coleg mai bătrân și mai priceput în ale notărășiei. Principalul nostru, acum răposatul G. Popovici”.

Impresii de la Cumlăuș

Perioada petrecută la Comlăuș, impresiile memorialistului Ioan Slavici, se regăsesc în rândurile de mai jos:

„Intors acasă, am intrat scrietor la notarul din Cumlăuș, un sat românesc în care țiganii, cei mai mulţi sunt geambaşi înstăriți. Eram ca acasă, căci Cumlăuşul e între satele de peste câmpie cel mai apropiat de Șiria şi duminecile şi zilele de sărbători de obiceiu le petreceam acasă.

Și școli aşa zise mari la Cumlăuş, ce-i drept, nu erau, dar eu tot am învăţat acolo neasemănat mai multe decât la universitatea din Pesta, căci trăiam în cea mai strînsă legătură cu lumea cea adevărată şi vedeam în fiecare zi lucruri, care mă ajutau să cunosc oamenii şi împregiurările după adevărata lor fiinţă.

Și Principalul meu, adecă notarul, absolvent al teologiei din Arad, cânta foarte frumos şi vorbia mai bine ungureşte decât româneşte.

El ţinea la mine atât pentru că credea că scriu mai bine românește decât ungureşte, cât şi pentru că eram în stare să mă-nţeleg cu șvabii şi-n limba lor, deşi dinşii vorbiau româneşte și mai bine decât eu nemţeşte.

Dar limba protocolară a comunei, fiind cea românească, eu purtam întreaga corespondenţă tot în româneşte.

În româneşte scriam actele cerute de particulari, adeverinţe, contracte, testamente, extracte din cărţile fonduare şi altele de felul acesta.

În limba maghiară scriam numai adrese trimise comunelor cu limba protocolară maghiară ori răspunsuri date la adrese scrise în limba maghiară.

Chiar dintru început m-am încredinţat însă că atât Principalul, cât şi celălalt scrietor se folosiau în toate împregiurările mai bucuros de limba maghiară decât de cea română, pe care o scriau pocit la care le lipsiau terminii technici de felul acesta.

Lucrurile se desfăşurau de altminteri bine, atât la Primărie, cât şi în sat, căci la Cumlăuş șvabii erau chiar mai mulți decât la Şiria și erau buni îndrumători economici şi culturali. Ei umblau la biserica din Sântana, satul de tot apropiat, şi tot acolo-şi trimiteau și copiii la şcoală.

Cu greutăţi avea să se lupte lumea de acolo numai în ceea ce priveşte siguranţa publică. După revoluţiunea de la 1848, spiritul de ordine a rămas zdruncinat, chiar în timpul celor zece ani de absolutism era un fel de virtute patriotică să nu te supui legilor şi diregătorilor.

Pustele cele întinse erau deci pline de fel de fel de făcători de rele, szegenyy/ legenyek, băieţi săraci, care erau îmbărbătaţi şi-ntreținuţi de cei ce se luptau contra aşa zisilor,, husari ai lui Bach” .

În urmă, a fost organizată poliţie, care a angajat între persecutori chiar și pe unii dintre făcătorii de rele, care cunoştiau apucăturile foştilor săi tovarăşi şi ascunzişurile lor.

Nici poliţia aceasta n-a răuşit însă să curețe pustele de băieţii săraci. Era oarecum de sine înţeles că oamenii de treabă şi mai înstăriți ascund ceea ce săracii fură, ori jefuiesc.

Într-una din zile, birăul de la Cumlăuș, Petru Musca, un om cumsecade, cu scaun la cap și destul de bogat, s-a pomenit cu patru boi frumoşi în grajdul lui. Era învederat că cei ce îi furaseră, simțind că persecutorii îi caută, i-au băgat în grajdul birăului unde, după părerea lor, persecutorii nu îndrăzniau să-i caute.

Ar fi fost lucru uşor ca Muscă să scoată boii din grajdul său și să-i dee de pripas. N-a îndrăznit însă, căci ştia că are a face cu oameni care n-o să-l ierte.

A plecat deci în treburile satului la Arad de unde nu s-a-ntors decât după ce a primit vestea că peste noapte boii au fost scoşi din grajdul lui. Lângă Primărie se afla cârciuma satului, care era ținută în arendă de un evreu.

Și într-una din zile, s-au întâlnit acolo câţiva Fericeni cu câţiva Româneşti, doauă familii, care aveau socoteli de felul acesta. Cei învrăjbiţi s-au încăierat şi s-a făcut vărsare de sânge, în.care unul dintre dînșii, Roman Gheorghe Fangul a rămas mort.

Niciodată, judecătorii n-au patut afla cine anume a luat parte la-ncăierare şi cum a fost omorît Roman Gheorghe. Chiar nici cârciumarul nu ştia nimic, căci, dac-ar fi spus ceva, ar fi trebuit să fugă cât mai curând din sat şi să nu se oprească decât în America bunăoară. Aspecte de aceste sunt multe, încât s-ar putea scrie cărţi întregi despre ele.

La mijlocul drumului între Arad şi Șiria, sont în câmp deschis cele doauă cârciume.

Când cu împroprietărirea iobagilor, sătenii de la Cladova, care se află în mijlocul pădurilor ce se întind din sus de podgorie au căpătat pământ prin apropierea acelor cârciume, aşa zisele odăi în care se adăposteau plugarii în timpul muncilor agricole erau tot anul cuibare pentru băieţii săraci, care luau vamă de la trecători şi mulţi drumeţi şi-au găsit moartea prin partea locului.

Prin apropiere, sunt trei dintre moşiile lui Bohuş, administratorul uneia din ele, care-mi era prieten, îmi spunea că şi el are prăvăzute-n budgetul moșiei toate ce li se cuvin băieţilor săraci, care-n schimb îi păziau, pe cât era cu putință, vitele, caii, clăile, recolta.

Era o mare raritate ziua în care băieţii săraci săvîrșiau vreo faptă îndrăzneață şi nu puţini erau încântaţi de cele ce se petrec.

Se tocise cu desăvîrşire simţămentul legalităţii şi cu desăvirşire mulţi erau stăpâniţi de gândul că e faptă vrednică de laudă călcarea legii ori nesocotirea ei, dacă interesele patriei o cer.

Eu însemi am ajuns la convingerea că nimeni, călcând vre-o lege, nu poate să-i facă patriei sale vre-un bine, căci rostul statului e asigurarea legalității, deci cel mai covîrşitor interes al orişi-cărui stat este ca legile lui să-i fie de către toți deopotrivă şi în toate împregiurările necondiţionat respectate.

Mai ales aceasta, mi-a rămas din cele câteva luni petrecute la Cumlăuş, căci lucrurile au venit aşa, că m-am lăpădat de gândul de a-mi petrece viața ca notar comunal, fie la Șiria, fie pe aci prin apropiere.

Când căzusem adecă bolnav, a rămas ca la citirea catalogului vreunul dintre colegii mei să strige present în locul meu, cum strigasem şi eu mai nainte pentru alţii, iar indicele-mi i-am dat lui Miculescu pentru ca să-l priesente la subscriere.

Câtva timp dupăce mă stabilisem apoi la Cumlăuş, am primit de la Miculescu o scrisoare în care mă vestea că Gheorghe a trimis indicele vreunui prieten din Viena ca să mă înscrie pe semestrul al doilea la Universitatea de acolo, unde nu se citeşte apelul nominal.

Și, după cum stăteau atunci lucrurile, îmi era cu desăvîrşire îndiferent dacă se face ori nu la Viena apelul nominal, căci nu-mi trecea prin minte gândul că e cu putinţă ca să-mi urmezi vreodată studiile la universitatea din Viena.

Câtva timp în urmă, am fost însă citat la cercul de recrutare din cetatea Aradului pentru ca să mi se facă cuvenita examinare militară.

M-am dus şi am fost declarat tauglich pentru serviciul militar.

Abia acum mi-am cerut indicele pe temeiul căruia mi se cuvenia dreptul de a face serviciul ca voluntar pe un an de zile.

În gândul mamei cel mai netrebnic dintre toate aşezămintele era adecă oştirea şi era pentru mine o mare binefacere să stau în oştire numai timp de un an.

N-am fost deci înregistrat în Reg. 33 ca voluntar pe un an, care-şi urmează studiile la facultatea de drept a universităţii din Viena unde regimentul avea o companie instalată în Gumpendorfer Kasern.

Nu mi-a rămas deci decât să iau ziua bună, atât de la cei din Cumlăuş, cât şi de la cei de acasă şi, la începutul lunei octomvrie, am îmbrăcat, ca băiet sărac în cetatea Aradului, haina împărătească, apoi am plecat cu marșrută la Viena unde tot pe cheltuiala Împăratului trebuia să trăiesc timp de un an.

Nu-mi trecuse niciodată prin minte găndul, că o să ajung şi pe la Viena, dar nu aveam cuvinte de-a mă plânge, că duorurile au venit aşa fără de vina mea”

 

Slavici
Fiu de țăran, nuvelist, dramaturg, gazetar, memorialist, Slavici este povestitorul care a valorificat episoade și tipologii tradiționale (de factură populară, cultivate de bunicul Mihai Fercu-Bojin, „Tata Bătrîn”, un bun povestitor: ,,Astăzi te-ai purtat bine, p-ăsară îți spun o poveste”) în care exercițiul de limbă literară a fost șlefuit ca o zestre moștenită, scritorul fiind omul de cultură reprezentant al poporului român.

Gheorghe Sinescu
Născut în februarie 1948 la Piscoiu, județul Gorj, a fost repartizat în 1972 ca profesor de franceză la Sântana, unde a rămas până la pensionare, în 2012. A publicat de-a lungul anilor monografii ale localității natale, dar și ale localității „adoptive”, Sântana, cărți despre istoria pompierilor din Sântana, bisericile din localitate, școlii de aici, dar și despre etnografia și folclorul satului gorjean Piscoiu.

---

Note

• Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, Atelierele Grafice Socec &Co.,S.A., București, 1930
• Gheorghe Sinescu, Istoria Sântanei în date, imagini şi documente, Editura Promun, Arad, 2011
• Dumitru Mnerie, Despre Ioan Slavici la 175 de ani de la naștere, Coloana Infinitului, nr. 125/2003