Covorul este o țesătură textilă, de lână, bumbac, cânepă sau mătase, cu desene multicolore. Este destinat pentru împodobirea și termoizolarea încăperilor. Cel mai vechi covor din lume există încă. Este vorba despre un covor datând din secolul V, înaintea erei noastre, descoperit în Pazîrîk, în Siberia.

În limba română, termenul „covor persan” este cunoscut de absolut toată lumea, dar puțini știu de unde vine. Persanii (actualii iranieni) au fost renumiți încă din antichitate pentru unele dintre cele mai frumoase și mai de calitate covoare din lume. Faima lor a traversat mileniile. În limba farsi, cuvântul care desemnează covorul este derivat de la verbul ”a întinde” și nu credem că are nevoie de explicații suplimentare. Persanii țes covoare încă din Epoca Bronzului, iar frumusețile ieșite din mâinile lor iscusite sunt privite, cel puțin în Europa, ca niște simboluri ale luxului. Sau cel puțin erau până în urmă cu doar câteva decenii. Cu toate acestea, triburile nomade din Persia foloseau pentru a izola termic corturile, așezând direct pe pământul bătătorit covoarele cu care europenii își împunau saloanele.

Ulterior, covoarele au devenit un mijloc de exprimare artistică, mai ales prin libertatea de alegere a culorilor vii și a diverselor motive. Secretele fabricării sale au fost păstrate și transmise din generație în generație. Meșterii populari utilizează insecte, plante, rădăcini, copaci și alte materii ca surse de inspirație.

Covoarele persane au pătruns în Europa în secolul XIII, dar inițial aveau cu totul altă funcție decât îi conferiseră vechii persani. Într-adevăr, covoare presupuse a fi de origine persană apar în tablourile pictate de artiștii Giotto (1266-1337), care pare a fi primul care reprezintă artistic un astfel de covor, apoi în operele lui Jan Van Eyck (c. 1390-1441), Andrea Mantegna (1435-1506), Antoine Van Dyck (1599-1641) și Rubens (1577-1640). Aceste covoare cumpărate de către europeni erau de prea mare valoare pentru a fi puse pe podea, așa cum era practica folosirii lor în Orient. Termenii folosiți de către inventarele venețiene indică faptul că acestea erau puse pe mese (tapedi da desco, tapedi da tavola) și drept cuvertură pe tronurile regale (tapedi da cassa); picturile europene confirmă aceste utilizări.

Astăzi, covoarele au devenit piese comune de decorațiune în fiecare casă, dar europenii au rămas fideli calității legendare de care se bucurau covoarele persane. Așa se face că, în România, în continuare le numim covoare persane, chiar dacă probabil sunt fabricate la Cisnădie.