Sigur, te naști cu sex feminin, dar până la a deveni femeie… e cale lungă. Înveți în fiecare clipă, de la sânul mamei și până la final, e o luptă cu tine însăți, zi de zi, secundă de secundă, pe care nu vrei să o pierzi, cu orice preț. Nu voi dezvălui aici toate strategiile devenirii ca femeie, pentru că, în primul rând, e nevoie de mister, mult mister, adesea neînțeles de cine trebuie. Singurele care îl pricep, sunt tot ele, femeile, care se nasc una pe alta și dăruiesc viața din jur.
Când ești femeie, îmbraci pe rând pielea celorlalte femei, din dorință, din plictiseală, din necesitate. De câte ori nu ne dorim să parcurgem toată galeria de frumuseți, de la Marilyn Monroe la Monica Bellucci? Și uneori, chiar reușim să întoarcem priviri admirativ-curioase, ce ne umplu de o satisfacție cvasivinovată. Jucăm roluri pentru noi, dar și pentru ei, fără să ne gândim că rolul este chiar viața noastră, și de aceea suntem noi o specie vânată. Îmbrăcăm haina mamei, a funcționarei, a șefei, a artistei, a politicianului, a amantei. Suntem din toate câte puțin, pentru că așa ne vor alții sau, pur și simplu, pentru că așa ne dorim noi. Călcăm în picioare virtuți și prejudecăți, desculțe sau pe tocuri, sălbatic sau elegant. Avem însă, paradoxal, empatia necesară în înțelegerea celorlalți, mai mult decât oricine. Îngrijim, iubim și sărutăm răni, devenim însene o rană interioară, închisă privirii altora. Zâmbim și plângem, deopotrivă de fericite, pentru „nimicuri” care compun existența, când cineva ne ridică o șuviță de păr de pe frunte, când primim un schimb de priviri încurajatoare, când suntem trezite de mireasma unui mic dejun proaspăt, ori de aroma de bergamotă a unei băi călduțe, și câte alte lucruri ce nu implică neapărat banii, ci dragostea. Răsplătim „nimicul” cu asupra de măsură, iubind în fiecare zi cât în zece, menținând în preajmă echilibrul, cel atât de necesar existenței ființei umane.
Să fii femeie e o provocare, ajungi la un moment dat în viață în care îți întorci privirea înapoi și te întrebi, dacă ți s-ar da șansa de a alege ce vrei tu să fii, ce ai alege? Cred că puține ar spune „bărbat”, poate, mai degrabă, „copil”. E în noi un amestec, din toate câte puțin. Simțim maternitatea, sentimentul de fiară, care își păzește puiul, curajul unui războinic, când își apără casa, naivitatea unui copil, când iubește. În ciuda unor aparențe, ne înțelegem unele pe altele, și ne susținem la greu. Ne ajutăm în situații de criză, reinventându-ne, alături una de alta. Ținem cont de sfatul unei femei, mai mult decât al unui bărbat, cel puțin în materie de vestimentație. Chiar dacă pare ciudat, eu când mă îmbrac, mă gândesc mai degrabă la femei, și asta nu dintr-o orientare nepotrivită (!), ci cunoscându-mă pe mine, știind ce își doresc ele să vadă. Pentru fiecare categorie dezvelești altceva, aplici un alt accesoriu, îmbraci ținuta într-un fel anume și te comporți diferit. Până la urmă rafinamentul stilistic îl dau tot femeile, pentru femei, de care se îndrăgostesc bărbații.
Dar, iată-mă ținând teorii și îndepărtându-mă de la presupusa curiozitate a cititorului. Cum e să fii femeia Lia Faur? Cam la fel cum e să fii orice femeie din orașul acesta, care are o slujbă, un copil, o familie, pasiuni, tristeți și dorințe. Care se trezește aproape zilnic și pegătește paharul cu lapte și miere, sandvișul de cu seară, și se înveselește la vederea unei raze de soare, pentru întreaga zi. Care urăște iernile lungi și friguroase și adoră să evadeze în locuri unde termometrul arată 18 °C , când la Arad sunt 0 °C, pentru care avionul este un vehicul spre paradis, ce te ajută să lași toate grijile pe pământ și să te ridici înspre cer, ușor și curat ca un prunc. Care are slăbiciuni pentru casa părintească și pentru dealurile acoperite cu salcâmi din împrejurimi, pentru clătite cu magiun fiert în căldarea de aramă și găluște cu prune roșii, din livada de acasă. Femeia din mine nu s-a maturizat nici până acum, iubește tinerețea din privirile oamenilor, trăiește prin râsetul copiilor și prin inteligența specială pe care ți-o conferă adolescența. Nu încetează să exerseze fericirea în fiecare zi și să fie atentă la durerile mici și mari, de la pierderea unui nasture, până la pierderea unui iubit. Se hrănește din culorile, sunetele și formele ce îmbracă trecătorii, și se destinde privindu-i uneori din spatele parbrizului, pe ritmuri de jazz, altădată Zaz, ca și când ar regiza spectacolul întregii zile, cu bărbați tineri sau bătrâni, simpli sau sofisticați, copii veseli sau triști, femei atente sau neatente la privirile din jur, toți încadrați de ramele unor spații, mereu altele.
„Cum e să fii femeie?”, e o întrebare sinonimă cu alta, „Cum e să fii viu?”
Să fii femeie! E și acesta un miracol ca alte miracole, și după cum se spune, miracolele se arată doar celor pregătiți să le primească, să le cunoască și să le tăinuiască. Nu aș renunța să fiu femeie, fie și numai pentru că port în mine gena altor femei, mama, bunicile, străbunicile mele, care, la rândul lor au descoperit taina feminității și mi-au împărtășit-o mie să o duc mai departe. Ea e în mine, o caut și o descopăr zi de zi.
Citiți principiile noastre de moderare aici!