O spune cu convingere, după ce a trecut printr-o moarte clinică, terapeutul Johann Müller Dragoman.
Domnule Müller Dragoman, aţi trecut printr-o experienţă pe care puţini au şansa să o trăiască: moartea clinică. Povestiţi-ne, pe scurt, cum a fost.
MŰLLER DRAGOMAN. Am avut o moarte prin electrocutare. S-a întâmplat în 1978, pe când aveam 21 de ani şi eram student în primul an, la facultate. Eram la practică, împreună cu patru ingineri şi am avut sarcina de a transforma nişte garaje în laboratoarele facultăţii. Pe mine m-au delegat să dau jos toată instalaţia electrică. Mă aflam pe o scară de lemn, la şase metri înălţime. Le-am cerut un cleşte izolat, dar ei mi-au spus că nu e niciun pericol, că sunt scoase toate siguranţele. Am început să tai primul cablu şi am simţit că ceva nu era în ordine acolo. Probabil intuitiv. Am cerut din nou un cleşte izolat, dar mi-au spus că nu are de ce să-mi fie frică. Nu am îndrăznit să-i contrazic; eu eram doar un student în anul I. La al doilea cablu, din nefericire, nişte muncitori care lucrau afară, la o betonieră, au pus două siguranţe la loc. Şi erau tocmai de 380 de volţi. Tăind acel cablu, m-am electrocutat la 380 de volţi. Am început să mă lipesc de cablu şi de cleştele pe care îl ţineam în mână.
Ce aţi simţit în momentele acelea?
MŰLLER DRAGOMAN. Sunt anumite etape. Conştientizezi că mori, conştientizezi că sufletul iese din corpul fizic (aşa-zisul proces al morţii), apoi îţi vezi corpul din exterior. În acelaşi timp apare iluminarea, adică percepi totul prin simţurile duhovniceşti. Conştientizam că sunt înafara corpului, că inima nu bate, corpul nu mai respiră… Apoi apare aşa-zisul purgatoriu, adică momentul în care îţi conştientizezi toată viaţa: fiecare gest, fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă; este un fel de film al vieţii. Următoarea etapă e tunelul de lumină. Eu conştientizam că sufletul iese prin acel canal de lumină şi se înalţă. În canalul de lumină fiind, conştientizam lumina de la capătul tunelului: acea lumină necreată care, de fapt, creează totul – lumina divină. Atunci conştientizezi că eşti lumină din lumină, că eşti o manifestare a vieţii, a iubirii, a conştiinţei pure, că eşti conştiinţă din conştiinţa divină. În acelaşi timp, conştientizam divinitatea care era în faţa mea şi simţeam nevoia să mă închin în duh acestei fiinţe minunate, măreţe, care este tatăl nostru spiritual. Mă bucuram că simţeam că în acea lume nu există durere, nu există suferinţă; e doar o lume a iubirii, a înţelepciunii, a păcii, a bunăstării spirituale. Aveam o stare de beatitudine: mă bucuram că sunt, pur şi simplu, ceea ce sunt: o fiinţă de origine divină şi natură spirituală. Mă simţeam ca un copil iubit al lui Dumnezeu, ca un copil iubit al vieţii, în sine. Conştientizam că adevărata viaţă este o viaţă în iubire şi, fiind în faţa divinităţii, simţeam acea unitate în divinitate, acea bucurie că suntem copiii lui Dumnezeu, că suntem copiii iubiţi ai Universului.
Vedeaţi şi ceea ce se întâmpla în jurul dumneavoastră?
MŰLLER DRAGOMAN. Am perceput tot ce se întâmplă în lumea de jos – spaima colegilor care vedeau ce mi s-a întâmplat, dar simţeam şi emoţiile, suferinţa, trăirea părinţilor care urmau să afle ce s-a întâmplat cu mine. În momentele acela nu mai există trecut, prezent şi viitor, există doar un timp continuu şi un spaţiu infinit. Trecutul, prezentul şi viitorul devin una. În momentul acela, mie îmi era foarte bine şi nu aş fi venit înapoi în lumea de jos. Însă percepând emoţiile părinţilor, fraţilor, ale celor dragi – pe care îi vedeam cum plâng la viitoarea mea înmormântare -, în momentul acela mi-am dorit să vin din nou şi să îi ajut să înţeleagă că moartea nu există, că moartea şi naşterea aparţin vieţii, că întruparea este naşterea, iar înălţarea este aşa-zisa moarte trupească. Deci, am cerut divinităţii permisiunea de a mă întoarce înapoi, în acest corp, fiindcă nu vroiam ca părinţii şi toţi ceilalţi să sufere. În acelaşi timp, simţeam nevoia de a începe o viaţă nouă sau de a continua viaţa, chiar dacă era în acelaşi corp. Şi am primit binecuvântarea de a coborî în lumea de jos.
Cum a fost reîntoarcerea în trup?
MŰLLER DRAGOMAN. Eram ca o lumină şi am intrat din nou pe acel canal de lumină. Mergeam în sens invers: dacă înainte a fost o ascensiune spirituală, acum era o coborâre. Am ajuns în cele din urmă să ies din tunel şi să fiu în preajma corpului. După aceea am intrat în corp, ca suflet, dar încă nu-mi bătea inima, corpul nu respira. Eram cuplat de acele cabluri electrice şi strângeam în mână cleştele neizolat. Am aşteptat până s-a topit firul, după care am căzut pe la jumătatea scării de lemn pe care eram. În momentul impactului cu scara, a apărut şocul şi am început să simt repsiraţia, să simt cum bate inima din nou. În momentul acela, am fost aruncat cu efect şi, în aer fiind, am încercat să cad ca o pisică în patru labe, ca să nu cad în cap.
Cât a durat toată această experienţă?
MŰLLER DRAGOMAN. Eu estimez că în jur de două minute şi jumătate, maximum trei minute.
Ce a însemnat această experienţă pentru dumneavoastră?
MŰLLER DRAGOMAN. Partea benefică a acestei morţi este că dispare frica de necunoscut, frica de moarte. Moartea nu există, e doar o trecere. Din acel moment, eu am conştientizat că moartea trupească este un moment al adevărului, e o iniţiere de lumină, e momentul în care ştii cine eşti, ce eşti, de ce eşti aici, ce vei fi, ştii că eşti nemuritor şi veşnic, nu te sperie nimic, nu te mai doare nimic. Din contră, eşti unit cu întregul şi conştientizezi că eşti o celulă vie în acest univers.
Cum v-aţi schimbat dumneavoastră, concret, după ce aţi „trăit” moartea clinică?
MŰLLER DRAGOMAN. În primul rând nu mai e teama de moarte, nu mai e teama de nimic. Un om temător nu poate fi el însuşi. Apoi, e cultivarea iubirii, prin faptul că ai gustat din esenţa iubirii – care dă sens şi putere de a fi. Nu mai poţi trăi ca înainte. După aceea, e faptul că ţi-ai înţeles menirea: ai o menire personală de a te desăvârşi, o menire socială prin meseria pe care o practici şi o menire divină, universală. De atunci am început să apreciez fiecare clipă de viaţă, să trăiesc aici şi acum fiindcă adevărata viaţă e doar în momentul prezent. De atunci încoace am pus în faţă valorile spirituale – viaţa, iubirea şi adevărata prietenie – şi nu valorile materiale, precum majoritatea oamenilor normali. De atunci, am început să discern între a fi om normal – care gândeşte dual, conflictual – şi a fi om natural – care trăieşte din suflet, din duh. Nu în ultimul rând, mi-am schimbat stilul de viaţă. Am început o viaţă nouă, în lumina iubirii necondiţionate. Practicarea iubirii prin gânduri bune, vorbe şi fapte bune este, acum, ţelul vieţii mele. Bucuria de a mă accepta şi a mă iubi aşa cum sunt, de a-i accepta şi iubi pe ceilalţi aşa cum sunt, de a-i bucura şi pe alţii cu această iubire necondiţionată care are puteri nelimitate este noul meu mod de viaţă. Pe care-l recomand tuturor semenilor mei.
CARTE DE VIZITĂ
Johann Müller Dragoman s-a născut la Sibiu în anul 1959. A absolvit Facultatea de Inginerie TCM din Sibiu şi este licenţiat în teologie. Are diverse specializări în domeniul Terapiilor complementare şi alternative, Fizioterapiei, Terapiilor holistice şi Ştiinţei metafizice. Este terapeut în terapii complementare şi terapeut holistic – bioenergoterapeut, precum şi lector acreditat de Asociaţia Naţională de Vindecări Spirituale din Germania şi Asociaţia Naţională de Terapii Complementare din România. Reprezintă Confederaţia Europeană a Tămăduitorilor Spirituali şi a Organizaţiilor de Vindecare.
“Mi-am văzut părinţii cum plâng la viitoarea mea înmormântare”
DIANA DUŢU
Citiți principiile noastre de moderare aici!