ARAD. E de ceva vreme în vitrină. Nu tot timpul, dar în fiecare seară. Va mai fi acolo un timp, luna aceasta. Și poate gestul în sine va deschide ochii tuturor celor care vor să se întâmple ceva în Arad, vor ca orașul să prindă viață din nou. Nu e vorba de un obiect de artă, ci de Lucian Țidorescu, om de afaceri dar și pictor, care a decis că și anul acesta îi va provoca pe arădeni. După ce acum doi ani ne-a dus pe toți în spatele scenei Teatrului „Ioan Slavici”, timp de două zile, pentru a vedea într-o sală cu pereți negri, dușumele negre și reflectoare puternice expoziția sa „Christiana”, acum ne cheamă într-o plimbare pe bulevardul Decebal, nr.2, sub Proiectări, lângă Methexis. Și ne spune să-l admirăm învitrină, în fiecare seară, în timp ce lucrează la unul dintre tablourile de mari dimensiuni cu o temă care ar trebui să aducă zâmbetul pe buzele tuturor celor care l-au văzut, (scene din) filmul„Pisica albă, pisica neagră” al lui Emir Kusturica.

Stă în fața unui portret supradimensionat, care parcă se chinuie să iasă tocmai atunci din lungmetrajul cu țigani al regizorului sârb. Porcul a mâncat deja trabantul, dacă sunteți curioși, așa că această scenă nu-și va spune povestea în vitrină. Dar mai sunt câteva instantanee pe care pictorul Lucian Țidorescu le va picta acolo, pe Decebal nr. 2, sub ochii celor care vor vrea să-l urmărească. Artistul va socializa cu cei prezenți când îi va veni, va pune muzică, doar muzică bună, și te va scoate la o țigară ca să-ți arate că nu doar el stă în vitrină, ci și pianul restaurat de Asociația Concordia și adus în vitrină de același Lucian Țiodrescu, pianul creat de Faix Jacques. Creație din Arad, superbul pian de concerte își spune povestea pentru toți cei care nu o știu, adică marea noastră majoritate, pe un ecran amplasat în aceeași încăpere.

Dacă aici mai sunt aranjate ca la carte mănuși, joben, un taburet elegant, o veioză vintage, în încăperea alăturată, unde pictorul își petrece serile, vezi borcane cu culoare, pensule, o hărmălaie creativă, cu tineri întinși pe jos, stând pe câte o pernă, sau direct pe covorul de spectacol al artistului. Două coli A4 te îndeamnă să le citești: „Art. 23. Orice persoană are dreptul la muncă”. Tricoul pictorului te cheamă și el la lectură: același articol 23, de data aceasta în țigănește:”Sakon manus si les o cacipen ka-i buti”. Știi că va urma o expoziție în care lucrările supradimensionate desprinse din filmul lui Kusturica vor fi însoțite de proiecții, de texte citite în țigănește, de muzică, într-un spațiu inedit, desigur. Dar nu-l întrebi despre expoziția care sigur va avea loc, cândva, îți lași subiectul pentru altă dată. Îl întrebi ce l-ar întreba probabil oricine care trece pe acolo: „De ce te expuiîn vitrină, de ce duci actul creației în public și nu doar creația finală?”.

Când are chef de vorbă, se oprește din pictat și îți răspunde: „pentru că asta mi-ar plăcea mie să văd în Arad și, dacă asta mi-ar plăcea, am spus: hai să o fac eu. Aș vrea să-i văd pe toți venind cu arta lor în față, în vitrină.

Povestea curge apoi cu manufacturierii din Florența, care lucrează în văzul lumii și care pot fi admirați, contribuind la imaginea de „muzeu în aer liber” a orașului italian. Revine și acasă de pe acele meleaguri la care visăm cu toții și spune că, în trecut, de câte ori trecea pe lângă atelierul lui Mihai Takacs, avea sentimentul că Aradul este viu. N-a intrat niciodată să stea să-l urmărească cum pictează, o spune cu o umbră de regret în voce, dar simți că gestul său de acum vine să suplinească cumva acea absență din trecut. Ieșim preț de o țigară, două, afară și subiectul se schimbă, de la visele sale și cum vin tinerii să se uite la el, din vitrină („A trecut la un moment dat o gașcă de studenți, cred, pe aici, iar unul dintre ei i-a spus celuilalt: <Ai spus că n-ai ce face și n-ai ce vedea în Arad și uite!>”;frumoasă poveste am spune noi, dar atât de rar întâlnită și spusă), la pianul lui Fiax Jacques. Merge spre cum era Aradul în 1900, câtă clasă avea și cum de a ajuns aici, unde este acum. Mai visăm la ce se poate restaura, ce poate ieși din nou la lumină, ce merită scos în vitrină și la șansa Aradului să se aplece din nou spre adevăratele sale valori, încă prezente în oraș. Ne imaginăm câte o vitrină pe fiecare stradă cu câte un artist local, un pantofar, un croitor, un instrumentist în ea, dar țiganul din lucrare îl cheamă la muncă, cu un fluierat, pentru că, nu-i așa, fiecare om are dreptul să muncească. Lucian Țidorescu, de-a dreptul în vitrină.

Cum ar arăta Aradul dacă am vedea mai des așa ceva”, ne provoacă la reverii Lucian Țidorescu în timp ce ia calea vitrinei. Ar fi începutul unei frumoase reîmprieteniri cu Aradul am parafraza noi, întorcându-ne spre casă, pe străzi cu splendide imobile istorice, abandonate de mult.