Frământările secolului XVIII – Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784), Revolutia franceza (1789), Revolta „kuruţilor” condusă de Rakosi (1708), Războaiele Austriei cu turcii 1716-1718, 1737-1739, 1788-1789 – au reprezentat tot atâtea dovezi ale renaşterii socio-economice a ţărilor şi popoarelor Europei.
Dupa izgonirea turcilor (în anul 1698 ), pe malurile Mureşului (care a fost proclamat zona de frontieră cu Turcia), s-au aşezat grănicerii sârbi (cunoscuţi luptatori) în frunte cu obercapetanul Iovan Tekelija. Printre comandanţi îl aflăm şi pe căpitanul Pero (Petar) Seghedinat din Pecica (1655-1736), care, pentru meritele în luptele împotriva turcilor, a primit, în 1703, comanda unei unităţi cantonată pe raza teritoriului de azi a oraşului Pecica.
Anul 1735 a fost începutul unei revolte a ţăranilor şi a unor grăniceri, nemulţumiţi că, de la Curtea din Viena, le-au fost luate drepturile care fuseseră garantate prin privilegiile acordate de regele Leopold I, în timpul marii migraţii din vremea patriarhului Arsemie Cearnoievici (drepturi religioase, de a-şi alege voievodul, dreptul de posesie a pământurilor), obţinute prin lupte (deasemenea dorinţa habsburgilor de a-i obliga să-şi părăsească religia strămoşească – ortodoxă). Toate acestea au dus la izbucnirea revoltei, care, foarte repede, a primit un caracter de masă. Au aderat la mişcare şi alte pături ale populaţiei (iobagi, „kuruti”, slovaci, ţărani liberi), nemulţumite de condiţiile foarte grele impuse de habsburgi prin biruri deosebit de grele. Soldele neonorate au făcut ca o parte a grănicerilor (strămutaţi sau concediaţi) să se alăture răscoalei.
Pornită din mai multe judeţe ale Austro-Ungariei – Bekes, Csongrad, Zarand, Arad -, a fost planificată cucerirea Aradului, apoi să se continue ofensiva spre Bihor şi Ardeal, pe direcţia Gyula.
În locul ajutorului militar promis, din cauza trădării, au sosit membrii corpului disciplinar cu ordinul de a înabuşi răscoala şi a-i pedepsi pe răsculaţi.
Lupta hotărâtoare s-a dat la Călugăreni, (lânga Chişineu-Criş), în 9 mai 1735. Au murit 400 de răsculaţi şi 4 grăniceri.
Rolul lui Pero Seghedinat a fost important prin mijlocirea tratativelor cu participanţii la răscoală ( „kuruţii”, grănicerii, apărătorii cetăţii, iobagi, slovaci, etc.), sfătuindu-i pe revoltaţi să pornească atacul înaintea sosirii armatei regale.
Din păcate, în 28 aprilie 1735, sosind la Arad pentru tratative, a fost arestat (prin tradarea comandantului cetăţii) şi închis în cetate.
Prizonierii au fost, apoi, transferaţi (20 mai 1735) în închisoarea din Buda, unde au fost schingiuiţi, în special Pero Seghedinat care a suportat supliciul „cu toată forţa fizică şi psihică”, preferând moartea, decât trădarea.
Răscoala s-a stins, având însă un puternic ecou european în vremea aceea tulbure.

Spânzurat la Buda

La 81 de ani, Pero Seghedinat a fost spânzurat (în 4 aprilie 1736) la Buda, după ce a fost „tras pe roată”, i-au fost smulse membrele, iar rămăşiţele expuse în public, la Pecica.

Simion Jarco
redactia.jurnalaradean@russmedia.ro