În timpul destul de confuz și agitat pe care îl parcurgem, ne-a atras atenția ultima antologie a Ligyei Diaconescu, poet, prozator, publicist, director general al S. C. Starpress Râmnicu Vâlcea, directorul revistei internaționale româno-canado-americane STARPRESS, intitulată sugestiv „Dor Românesc”.

Am observat cu toții că timpul nostru, mai puternic, după 2000, este unul al globalizării, al libertăților unlimited, iar literatura se străduiește și ea să reflecte aceste lucruri. Din păcate, multe din cenaclurile apărute în aceste vremuri, cuprinzând tineri sau vârstnici deschiși spre nou, interesați de tot ceea ce „poate deveni posibil” inclusiv în creație, s-au axat, aproape în exclusivitate, pe fenomenul postmodernist, oglindind aceste libertăți, în care scriitorul poate și chiar „trebuie să facă” tot ceea ce-și dorește. Arta, literatura, devenea un joc cu orice fel de convenție, opera literară devenea „un text” ce permitea intertextualitatea, parodierea, ironizarea, libertatea mergând, cum avea să stipuleze teoreticianul curentului, Mircea Cărtărescu, până la „decanonizare , fărâmițare, hibridizare”. „Postmodernul nu creează, ci mimează, ia în derâdere, fantazează. Nu există pentru el valoare stabilă și inatacabilă”.

Și atunci, ne punem întrebarea: care va fi locul acelora care, în acest timp postmodern, abordează alt tip de metode, sau se întorc la modele ale trecutului? Care scriu altfel decât cer „teoretizările” postmodernismului? Sau, oare după postmodernism se termină curentele literare, se oprește evoluția literaturii?

Un răspuns foarte interesant dar și pertinent, l-am aflat din prefața volumului „Dor românesc” scrisă de cunoscutul scriitor Alexandru Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor din România. Domnia sa surprinde un lucru extrem de important pentru scriitorii cuprinși în prezenta antologie și anume că numele lor se află, de acum, într-o istorie literară. Domnul Florin Țene demonstrează faptul că toate creațiile din prezentul volum „fac să vibreze harpha profundelor sentimente”. Scriitorul și criticul literar vorbește despre curentul literar teoretizat chiar de dumnealui, „proglobmodern”, curent ce vine „după mâzga postmodernistă”, opunându-se textelor artificiale din literatura postmodernistă. Promovează o literatură care continuă linia modernității interbelice, dar cu întoarcere spre valorile tradiționale. Ni se pare important și necesar, atât pentru istoria, cât și pentru critica literară o astfel de clasificare (clarificare)

Tema crestomației este dorul, iar întoarcerea la acest sentiment specific românesc, este, după părerea noastră, o atitudine extrem de importantă în contextul globalizării, a laicizării și a pierderii sentimentelor pure, ancestrale, pe care omul postmodern a avut grijă să le decimeze încet, dar sigur. Din această perspectivă, toți scriitorii aflați în antologie sunt o „față întoarsă”, o replică dată poeziei postmoderne, care nu mai este de mult poezie, în sensul că a pierdut „frumosul”, chiar și în ipostaza de „estetică a urâtului”, dar și prozei care este dezgolită, de cele mai multe ori, de vreun mesaj.

Dorul ca ființare este descris, sub diferite trăiri, de cei mai mulți dintre creatorii acestui volum: „Mă doare maică doru-n gând/ Mă dor durerile de neam/ Și limba-n care gânguream/ Când eram prunc(…) /Mi-e dor cum înfloresc salcâmi/ Să mă cocoț pe curcubeu / Să-i țin ison lui Dumnezeu/ La noua-i facere de lumi.” (Marian Ilie- București –Durere de dor). „Dorul acela/ Un sâmbure aprins/ În înveliș de vis / Legănat duios/ Cum floarea albă/ Și rotundă/ De nufăr/ Pe ape tremurate somnoros…” (Lia Ruse-Montreal – Dorul acela)

Din versurile poeților plecați dincolo de țară, emană, puternic, sentimentul patriotic, al dragostei de țară și de neam, de care, din păcate, ne este rușine în aceste timpuri postmoderne. Impresionante în acest sens, ni s-au părut textele domnului Virgil Ciucă, cel care, deși trăiește în New York, participă cu mintea și cu sufletul, la tot ceea ce ființează în România. Ia atitudini, suferă sau blestemă: „Haită blestemată/ Care te sfâșie/ N-o ierta vreodată/ Mamă Românie!/ Urlă prin coclauri/ Haita parvenită/ Nu-i acorda lauri/ Țara mea sfințită!/ La-ntruniri secrete/ Fameni francmasoni/ Laudă-n versete/ Noii epigoni!” (Haita blestemată)

Proza antologiei tinde, în același sens proglobmodern, spre o reașezare a valorilor, spre întoarcerea la origini, la regăsirea Paradisului pierdut al satului, patriei sau al familiei. Textele, chiar dacă sunt într-o alcătuire modernă, îmbinând stiluri deschise, spontane, deloc monotone, au întotdeauna un substrat profund, cu rădăcini ce ne poartă spre echilibru, demnitate, recunoaștere a valorilor uitate poate demult, ale omeniei, sincerității și iubirii.

Am reținut cu plăcere câteva pagini ale prozei care, credem noi, se armonizează în tematica antologiei, susținând și trăsăturile noului curent literar. De o deosebită savoare este textul „Ion și Ioan- Înțelepții din Transalpina”, în care autorul Florin Țene găsește pretexte pentru a pătrunde în simplitatea vieții omului de la sat. Sunt create personaje moromețiene, pline de haz, dar și de profunzime spirituală.

Cu bucurie am găsit în antologie și patru nume de scriitori arădeni: Florica Ranta Cândea, Florin T. Roman, Carina Anca Baba Ienășel, Geanina Iovănescu. Doamna Cândea se reprezintă aici prin câteva poeme care atrag prin limbajul natural, extrem de deschis, surprinzând scene de viață proprii, dar având caracter general. Dincolo de exprimarea liberă, simțim stări sufletești profunde de dorințe, de căutări ale iubirii: „M-am împietrit în pietre/ În pietrele sufletului meu/ Păcatele mele gem/ În mâinile tale/ De atâta tandrețe.” ( Poem 2) Mesager pentru proza domniei sale este aici un text cu caracter subiectiv, o prelucrare a realului (autenticului) unor momente trăite într-un topos drag, devenite mememto de reflecție asupra vieții omului. ( Scrisori unui Anton imaginar)

Cu plăcere l-am regăsit în antologie pe domnul Florin T. Roman, pe care l-am cunoscut de mult (2005), prin cartea, singulară ca tematică, „Idolii vremurilor noastre”. Se remarcă în acest volum prin proza scrisă în grai, specie mult practicată în ultimele decenii, marcă a legăturii noastre ca popor, cu pământul nostru românesc, moștenit din strămoși: „Am îmbătrânit! Mi-i împovărat șî hoitu aista șî visîlii mi-s osteniți. pare cât mai am pân la Tinii, Doamnii? Cât o mai ramas?” (Note de Jurnal pe-o frunză de stejar)

Literatura oricărei epoci ne reprezintă. Literatura unui popor este chipul acelui popor.

Voichița Tulcan Macovei