Spune-ți-mi câteva cuvinte despre Casa Presei și cum ați început să cântați…
Eu cânt de foarte mult timp, la fel și cei care sunt alături de mine în acest proiect. A fost un moment, în urmă cu 15 ani, când m-am gândit că ar trebui să renunț la muzică dacă vreau, într-adevăr, să fac din jurnalistică o profesie. A fost o decizie destul de grea la acel moment, aveam scos chiar și un disc în 1995 dar, mi-am dat seama că este extrem de greu să fii artist profesionist în România zilelor noastre. Am pus puțin chitara deoparte, vreo 15 ani, dar mi s-a făcut un dor teribil de ea și am decis în acel moment că ar fi cazul, după ce mi-am așezat câteva lucruri în viața personală, să fac ceva și pentru sufletul meu. Am reînceput să cânt pentru că îmi era dor, îmi era poftă, pentru că în anii aceștia în care nu am cântat mi-a lipsit foarte mult. Casa Presei este un proiect pe care l-am alcătuit, în urmă cu doi ani, pornind de la următoarele lucruri: oameni care au mai făcut asta, care au renunțat dar le-a lipsit foarte mult, oameni care au chef să fie pe scenă. E cam greu, ce-i drept, să spui că iei de la capăt cu rockul la 38, la 50 de ani… E complicat însă ne simțim foarte bine. Eu nu simt că am 38 de ani ci că am 18 ani din nou.
Cum se împacă muzica cu meseria pe care o aveți, de jurnalist?
Eu înțeleg că pentru foarte mulți oameni e ca un fel de imagine, o perioadă destul de dificilă de acomodare a lui Turcescu de la televizor, care are emisiuni serioase cu cel care cântă, care are o trupă, dar vreau să spun că nici a face muzică nu este un lucru neserios. E o chestiune pe cât se poate de serioasă.
Da, dar foarte multă lume vede chestia asta ca pe ceva ce nu se potrivește cu ceea ce faceți dumneavoastră…
Da, dar cei care au venit la concert au văzut că nu facem muzică doar așa, de amuzament… Sunt sute de ore de repetiții, zeci de concerte. Proiectul acesta nu este unul profesionist, la modul să trăim din el dar nici tratat ca un hobby. E la granița dintre hobby și lucru făcut profesionist și nu poți trata cu indiferență acest lucru mai ales când te prezinți în fața unui public, indiferent că e alcătuit din zece, o sută sau mii de inși… Oamenii, mai ales dacă plătesc un bilet, au anumite pretenții și anumite așteptări.
Cine vă compune versurile?
Eu ma ocup de versuri, muzică… avem și o melodie pe versurile lui Florian Pittiș…
Cum a fost participarea la Eurovision?
O experiență foarte interesantă, pe care am accesat-o pentru că ne-am dorit să arătăm că nu facem lucrul ăsta așa, ca pe o toană, ci ca pe o treaba serioasă. A mai fost și faptul că noi toți suntem jurnaliști și am avut curiozitatea să vedem ce mama naibii se întâmplă în acest concurs, pentru că întotdeauna există scandaluri după, înainte…
De participantul de acum ce părere aveți?
Al nostru? Este o decizie pe care a luat-o juriul, în special, publicul poate mai puțin însă i-am urat succes. România are ”un păcat”, dacă vrei, nu doar cu participarea la Eurovision ci cu participarea la tot ce facem. Încercăm să epatăm prin ceea ce facem și cum ne prezentăm, să arătăm că noi putem face lucruri spectaculoase, neglijând actul artistic în sine. Melodia nu știu dacă a fost cea mai bună dar apariția scenică sunt convins că putea fi altfel… Dar cine sunt eu să judec? Îi apreciez pe oamenii care cântă, nu este deloc ușor și tocmai de aceea nu îmi permit să râd nici măcar de o persoană care cântă manele… Muzicanții, lăutarii, unii dintre ei sunt artiști extraordinari iar faptul că au ales un gen de muzică pe care eu nu îl agreez e decizia lor, au nevoie să câștige bani. De obicei când ajungi să câștigi bani din asta actul artistic e lăsat un pic în urmă dar am un respect deosebit atât pentru artistul de muzică clasică cât și pentru cel de muzică lăutărească. Un artist e un artist fie că poartă un acordeon în brațe sau cea mai scumpă chitară electrică și îl cheamă Steve Vai, să spunem…
Cum vi se pare muzica rock din ziua de azi?
Sigur că sunt foarte multe trupe bune afară care au apărut mai recent dar, uită-te că se reîntorc bătrânii. De la Uriah Heep, care vine acum în România până la Metallica, AC/DC, Deep Purple sunt cei care umplu stadioanele în continuare. Eu nu cred că în muzica rock s-a spus tot ci, de-a lungul anilor, au fost niște forme experimentale destul de bizare care m-au făcut să mă îndepărtez de muzica rock o perioadă și să încep să ascult mai mult jazz. Bineînțeles că energia care există la un muzician ce cântă rock nu o regăsești în ală parte. Asta e și frumusețea. Noi, de exemplu, nu ne-am propus să dovedim că suntem niște instrumentiști excepționali ci show-ul nostru să fie energic, lumea să se simtă bine…
Dar, totuși, de ce la vârsta asta, după atâția ani?…
Cânt de la 10 ani… televiziunea este o întâmplare a vieții mele, nu este ceea ce mi-am dorit să fac. Meseria îmi place dar sunt într-un punct al vieții mele în care nu vreau să las lucrurile să intre în rutină, fug de rutină, de lucrurile care mi se pare că lâncezesc, formate de emisiune care nu îmi mai plac… Vreau să fac lucruri pentru mine. Nu am o stare de sfială pentru ceea ce fac sau pentru cum mă prezint la o cântare într-un club și felul în care apar a doua zi la televizor. Sunt eu, cu pasiunea mea pentru muzică și sunt eu cu pasiunea mea pentru jurnalism. Luați-mă așa cum sunt, ce e așa de greu? Pasiunile hrănesc sufletul. Sufletul, în absența unor astfel de pasiuni, se usucă, e mult mai sărac…
Un regret din cariera dumneavostră și un moment care vă bucură…
Regret că, poate, nu am luptat suficient cu colegii mei din presă pentru a menține anumite standarde în jurnalism. Nu știu nici eu dacă am făcut destule. Am făcut unele lucruri dar nu toate cele care le puteam face și uite așa am ajuns într-o situație destul de bizară din punct de vedere jurnalistic, în care lucrurile sunt într-o deteriorare continuă și nu cred că mai pot fi reparate. În același timp mă bucur că, în ciuda lucrurilor care se spun despre mine am echilibrat în anumite momente un soi de balanță, momente în care societățile derapează, se încarcă de populiști și în acele momente jurnaliștii au roluri pe care trebuie să și le asume. Deși se spunea că lupt contra curentului sau fac anumite lucruri din fanatism, mie mi s-a părut că ar fi corecte și nu le regret nicio clipă.
Dacă ar fi să dați o bilă albă și una neagră… cui a-ți da-o pe cea albă și cui pe cea neagră?
Dau o bilă albă celor care și-au urmat visul și își urmează în continuare pasiunea și luptă pentru ceea ce le place cu adevărat, celor care nu cred că sunt prea bătrâni, care nu cred că a trecut vremea pentru a-și hrăni sufletul… Doar așa vom vedea mai mulți oameni zâmbind spre deosebire de acum când vedem mai multe fețe triste pe stradă… Asta din cauză că oamenii muncesc și au grijă de familii dar nu fac ceva pentru sufletul lor.
Dau o bilă neagră tuturor cretinilor și personajelor pe care nu le-am înțeles niciodată și care ajung să facă mișto de astfel de oameni ce îndrăznesc să își urmeze o pasiune, indiferent cum s-ar numi ea…
Vorbim aici de Mircea Badea?
Vorbim de toți cei care, poate, într-un fel sau altul, se apropie de personajul pe care l-ai pomenit. Să știi că sunt mulți, sunt oameni care nu reușesc să depășească anumite limite sau granițe în gândire. Ei cred că oamenii sunt unidimensionali, că nu poți avea o pasiune, nu poți avea copii, că nu poți iubi sau nu poți fi sensibil dacă lucrezi într-un anumit domeniu, cum ar fi jurnalismul… Ce surpriză când realizezi că nu e chiar așa… Viața e făcută să iei cât mai mult din ea, să te bucuri și să cauți compania oamenilor și să le arăți că vrei să fii alături de ei.
Cum v-a plăcut la Arad?
Îmi place orașul, l-am mai vizitat în urmă cu câțiva ani. E superb, îmi place că și-a păstrat din clădirile vechi, că are un aer diferit de alte locuri… E un oraș care merită vizitat.
Ce planuri aveți pentru viitor cu trupa Casa Presei?
Vrem să înregistrăm mai multe piese în perioada următoare… Nu fac muzică pentru a trăi din asta ci pentru a mă simți bine. Ca trupă vrem să transmitem o stare, să fim ascultați. Urmează să mergem la Sibiu, Satu Mare apoi în Vama Veche… E foarte mișto și mă face să mă simt foarte bine…
Citiți principiile noastre de moderare aici!