În 1969, când tânărul Gh. Schwartz (n. în 16 septembrie 1945) soseşte la Arad, în oraş nu găseşte nici un scriitor. Nici un autor cu carte. Toţi, puţini câţi erau, dacă erau, şi-au fost luat lumea în cap, tălpăşiţa fugind spre alte zări de soare pline: Ştefan Aug. Doinaş, mai întâi, la Sibiu, Mircea Micu, la Bucureşti, Ovidiu Cotruş, la Oradea. Ei erau zeităţile admirate de cei de acasă. Purtau „cununa cu lauri pe cap, alungaţi din cetate” (Platon). Aşa că apariţia, în 1973, a unui roman kafkian, masiv şi dens, „Martorul” (ed. „Facla”), al unui rezident, şi încă tânăr!, arădean părea ceva nefiresc, de nu supranatural. Mai mult, autorul nu-şi strângea degrabă catrafusele spre a sări, aşa cum merita, în lumina rampei literare la Cluj, Timişoara sau Bucureşti. Stătea cuminte pe locurile lui, acolo unde fusese repartizat după facultate ca profesor defectolog la Şcoala vestită de pe strada Căpitan Ignat, numită „ajutătoare”. După debutul editorial al lui Gh. Schwartz, în 1973, au urmat, spărgându-se gheaţa tare a provincialismului arădean, „cărţi-cărţi” de poezie şi proză ale celorlalţi scriitori din Arad, receptate de mari reviste literare din ţară la rubrica importantă, cea care contează, de „cronică literară”.

Între toţi însă cel mai prolific era, pe departe, Gh. Schwartz. Nu era an fără roman care să-i poarte lui numele. Azi cred că însumează câteva duzini. Ba mai mult, cele 11 romane masive (cam câte 500 de pagini fiecare) din ciclul romanesc „Cei o sută”, scrise la foc continuu între 1988 şi 2013, sunt fără precedent în toată istoria literaturii române.
Gh. Schwartz a trăit literatura pe care o putem numi şi propria lui viaţă, aici printre noi. Acum împlineşte 70 de ani, dintre care aproape 50 sunt arădeni. El este, în pofida lamentaţiilor proprii, unul dintre cei mai răsfăţaţi cu premii (exterioare Aradului însă) prozatori români de astăzi. Doi scriitori arădeni în viaţă sunt decoraţi, în două rânduri, de doi preşedinţi ai ţării cu cele mai înalte decoraţii. Fireşte, în primul rând Gh. Schwartz. Uniunea Scriitorilor, reviste importante de cultură, edituri, fundaţii române şi străine, l-au premiat pe prozatorul septuagenar.

În fine, am auzit că Aradul aspiră la titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021 în competiţie cu Clujul, Iaşiul, Braşovul, Craiova, Timişoara, Alba Iulia ş. a. Deosebirea care îmi sare în faţă între acestea şi frumosul nostru oraş este că Aradul nu are nici un scriitor în viaţă cetăţean de onoare. O scuză ar fi poate aceea că nu are nici un pictor, sculptor, grafician, compozitor, regizor, istoric etc. etc. „cetăţean de onoare”. Ar fi, într-adevăr, o capitală culturală europeană unică. Originală. În ce-l priveşte pe Gh. Schwartz, el nu are de ce să se plângă. El este „cetăţean de onoare” deja al unui municipiu. Cel natal: Lugojul. Aşa cum şi Timişoara are deja trei scriitori arădeni cetăţeni de onoare. Ce bine!
La mulţi ani, cu aceeaşi febrilitate în scris, Gh. Schwartz! În fond doar asta contează.

„Cei o sută”

O aventură epică sadea, o viziune sui generis asupra neamului omenesc de la Babilon încoace, asupra aceluiaşi, în fond, ADN uman, spiritual, istoric, moral. Citirea însăşi a unei asemenea mici biblioteci e un exerciţiu epuizant pentru care trebuie să ai condiţia intelectuală necesară.