Sculptorul Dumitru Serban – un incapatanat incomod

ARAD. Confesiunile artistului Dumitru Şerban, de la Biblioteca Judeţeană, ne-au relevat o altă faţetă a personajului, pe care ziceam că-l cunoaştem prin prisma lucrările sale.

Dispus să se dezvăluie într-un mod foarte sincer, frust, aproape dur, aşa cum e, de altfel, perceput şi în viaţa reală, Dumitru Şerban şi-a început vorbirea prin două hotărâte şi neaşteptate negaţii. Prima a fost cea legată de data sa de naştere, care este în fapt, necunoscută. Deci nu s-a născut în 3 iulie, aşa cum figurează în circulata sa biografie. Cealaltă negaţie se referă la numele său. Pur şi simplu nu se numeşte Dumitru Şerban, ci Ioan Dumitru Coman. Numele dumnealui de azi este, de fapt, prenumele bunicului său.

Alături de cei prezenţi la bibliotecă şi-a retrăit viaţa, pas cu pas, de la naştere la primul modelaj în lut – moment în care i s-a decis şi şi-a decis viitoarea profesie. Prima „sculptură”? : o balerină !. Viaţa grea, trăită pe malurile Dunării, – Gura Ialomiţei – într-o casă cu 12 copii, cu părinţi foarte săraci avea să-l transforme într-un luptător, într-un tip dârz, hotărât, dur, incomod, vocal, sincer, mai mult: un supravieţuitor.

A luptat pentru viaţa lui de la doar câteva luni, închis de sora sa într-o cutie de marmeladă şi uitat în grădină. A scăpat dintr-o fântână şi din apele Dunării, când mic fiind a fost aruncat în larg, ca să înveţe să înoate. Tânărul de mai târziu, „un prost” (nota domniei sale!), şi-a însuşit din înţelepciunea unui politician român ţărănist „exilat” pentru o vreme la Dunăre.

În timpul regimului comunist a vrut să fugă din ţară, dar n-a reuşit! Lupta lui s-a mutat în plan politic: „Datorită ideilor mele inovatoare si constructive, în mai puţin de un an, am intrat în conflict cu autoritaţile şi am hotărit să-mi dau demisia din învaţământ”.

Astfel s-a transformat în liber profesionist, statut pe care i l-a asigurat, mai târziu şi filialei arădene a UAP pe care a condus-o mulţi ani. Pentru faptul că „n-a prezentat garanţii moral-politice“, n-a fost lăsat să participe la expoziţii şi simpozioane internaţionale, deşi era membru al Uniunii Ariştilor Plastici din România.” Atunci a venit momentul să-mi cer demisia din partid şi din viaţa culturală arădeană”.

Poate pentru mulţi alţi artişti, acel moment ar fi fost cel de îngenunchere totală. Nu şi pentru Dumitru Şerban. În anul 1995 i se iveşte o nouă şansă, pe care o fructifică imediat: cea de profesor universitar. Aceasta îi deschide noi perspective profesionale. Spiritul său novator, neliniştit îşi găseşte expresia şi în postura de manager .

Dumitru Şerban amprentează nu numai oraşele Timişoara şi Aradul cu lucrări ca şi: Cupola martirilor, Stelele, Sferele, Carul mic, Carul mare, Meandre etc., dar şi învăţământul artistic românesc.

Despre domnia sa, Alexandra Titu spune că este un artist important al artei contemporane, al oraşului contemporan şi că lucrările sale sunt amplasate în punctele de „tensiune ale oraşelor”, tocmai pentru a rupe „ritmul social” citadin.

Criticul de artă Ioan Iovan defineşte construcţile sale „monumentale” , „întâlniri şi despărţiri”, ”noduri”, „intersecţii”, „direcţii” spre „un centru ideal sau spre nicăieri”, „atelaje arhaice” cu direcţii cosmice.

Dumitru Şerban -„ţăranul care nu ştia decât să sape” – după aprecierea unui dascăl al său – a reuşit să „fenteze” (ca o pisică!) şi să-şi învingă destinul.