Secretele unei adopţii reuşite

Domnule Vilagoş, sunteţi părinte adoptator, aveţi doi copii…

Da, pe Anca, fiica mea, am adoptat-o în noiembrie 1995, când avea patru luni şi şapte zile. Pe Mihnea l-am adoptat în februarie 2007, la şase luni şi 27 de zile. Ei sunt copiii mei. Îmi plac foarte mult copiii şi mi-am dorit să am doi-trei, iar prima să fie fetiţă. Am doi copii şi e foarte bine şi aşa. Ei sunt copiii mei, nu-i percep altfel, chiar dacă sunt înfiaţi.

Cum de v-aţi hotărât să înfiaţi?

Am vrut să ofer ceva cuiva. Şi cui să oferi dacă nu unui copil neajutorat, părăsit, care nu are absolut nicio vină că a fost abandonat. Este extrem de important să fii convins de ceea ce faci, e important ca ambii membri ai cuplului să vrea copilul, să dorească să-i ofere ceva. Noi ne-am dorit foarte mult copiii, iar adopţia este o soluţie pe care o recomand tuturor.

Ce aţi simţit când v-aţi văzut prima dată fetiţa?

Când am văzut-o prima dată… era frumoasă, cuminte şi, după o zi, aveam deja impresia că suntem împreună de o viaţă. Aşa a fost şi cu băiatul. A fost extraordinar! Ne-am simţit formidabil! Un copil îţi oferă bucurii fără număr.

Cât de uşor se derulează adopţia, din experienţele pe care le-aţi avut dumneavoastră?

Acum 20 de ani, toată procedura era mult mai simplă. Acum e mai complicată, dar e de înţeles la câte s-au întâmplat. Pentru că legea trebuie să protejeze copilul. Sunt nişte etape pe care trebuie să le parcurgi. În ceea ce priveşte Serviciul Adopţii din cadrul Direcţiei de la Arad, pot spune că aici se lucrează extrem de profesionist. Spun asta în cunoştinţă de cauză, pentru că am văzut cum se lucrează şi în alte Direcţii din ţară, am fost alături şi de alte cupluri care au înfiat copii… Doamna Lupaş şi specialiştii din echipa ei sunt impecabili.

Cât a durat, efectiv, adopţia în cazul copiilor dumneavoastră?

În cazul fetei, acum 20 de ani, a durat două luni. Iar în cazul băiatului, în 2007, a durat şase-şapte luni, din momentul în care noi am fost declaraţi părinţi adoptatori şi el, copil adoptabil.

În ce fel s-a transformat familia, casa dumneavoastră, odată ce aţi adoptat copiii?

În momentul în care intră copilul în casă, se umple casa. Şi se schimbă tot. Nimic nu mai arată ca înainte. Pentru că şi reperele tale nu mai sunt aceleaşi. Vrei să mergi la piaţă, dar ce faci cu copilul? Merge numai unul dintre părinţi, nu mergem amândoi, cum făceam înainte. Vrem să mergem la film, dar nu avem cu cine să lăsăm copilul. Ce facem? Nu mai mergem la film. Lucrurile se schimbă. Dar se schimbă în mod plăcut. Pentru că în momentul în care vezi că zâmbeşte, că gângureşte – noi am avut şansa asta, că i-am luat în pernă –, că spune primele cuvinte, că se dezvoltă, că umblă… toate astea fac să nici nu mai conteze că ai renunţat la un film.

Copiii dumneavoastră ştiu că sunt adoptaţi. Când e momentul potrivit să le dai această informaţie?

Încă din pernă, poţi să-i şopteşti la ureche: eşti copil înfiat. Copiii trebuie să privească ca pe o chestie normală faptul că sunt adoptaţi. Ei trebuie să crească confortabil. A fi un copil adoptat înseamnă a fi un copil normal. Eu aşa i-am crescut pe copiii mei, să nu se simtă altfel pentru că sunt înfiaţi, să se simtă ca nişte copii normali, care au un tată şi o mamă.

Aşa i-aţi crescut dumneavoastră. Dar cei din jur văd la fel lucrurile, îi tratează pe copiii adoptaţi la fel ca pe „copiii normali”?

Atunci când cei din jur văd nonşalanţa noastră şi mai ales nonşalanţa copiilor noştri, sunt… dezarmaţi. Fiul meu povesteşte la şcoală că este înfiat pentru că lui i se pare normal să vorbească despre asta. Dacă ceilalţi nu înţeleg… se obişnuiesc sau nu discută.

Aţi avut vreodată temeri în ceea ce-i priveşte pe copiii adoptaţi, în sensul eventualelor tare pe care le-ar putea moşteni de la părinţii biologici?

Lipsurile cu copiii înfiaţi sunt la fel cu cele ale copiilor naturali. Noi am pornit la drum cu entuziasm şi cu convingerea că totul va fi bine. Dacă clinic, biologic sunt copii normali… mai departe iau forma şi asemănarea căminului în care cresc.

Au copiii dumneavoastră curiozităţi faţă de părinţii biologici?

Amândoi copiii noştri sunt abandonaţi, nu le cunoaştem părinţii biologici. Când erau mai mici, se mai întrebau dacă au avut fraţi sau de ce i-a abandonat mama… Le-am spus că mama îi iubea foarte mult şi îşi dorea pentru copiii ei să trăiască mai bine şi atunci s-a hotărât să îi lase în grija unei familii care să le poată oferi mai mult. Niciodată nu i-am vorbit de rău în faţa copiilor pe părinţii lor biologici.

Ce le-aţi transmite oamenilor care se gândesc să adopte copii, dar încă au reţineri, îndoieli?

Să mă caute, prin intermediul dumneavoastră. Cine stă cu mine de vorbă, în 20 de minute se hotărăşte să înfieze. Le spun să-şi dorească mult copilul, să aibă curaj şi să-şi înfrângă ruşinea cu vecinii, cu familia, cu prietenii… să depăşească concepţiile învechite. E aiurea, e nelalocul lui ca în 2015 să auzi oameni spunând că n-o să crească copilul altcuiva, care nu e sânge din sângele lui… Mi se pare destul de primitivă concepţia asta. Lumea se îndreaptă cu viteză spre altceva. E o chestie normală să ai un copil, fie că-l ai pe cale naturală, fie că-l ai pe cale legală, prin adopţie. Bucuriile pe care ţi le aduce copilul sunt prea mari… Toţi cei care înfiază – inclusiv eu – regretă că nu au făcut-o mai repede.