La modul concret am discutat cu prieteni sau cunoscuţi ai mei din toată “gama”: maghiari, români, sârbi, nemţi, ţigani cu papion. Un singur numitor comun : gala muzicii de operă. Nu strigăte de indignare, nu vociferări, nu şoapte aruncate hoţeşte. Doar oameni hrănindu-se sufleteşte din ceea ce înseamnă muzică. O singură manifestare de revoltă : doctorul Goran Glisici- nu cred că este nevoie să mai spun naţionalitatea acestui român-a ricanat: “Întotdeauna când este un asemenea spectacol, e plin. De ce nu se face mai des ?”. Chiar aşa, de ce?

Citiți principiile noastre de moderare aici!