ARAD. Volumul – care îi are ca editori pe Ştefan Gencărău şi Vasile Man – cuprinde 51 de manuscrise inedite ale lui Tudor Arghezi care „au fost îngropate în grădina Mărţişorului şi deteriorate de umezeala pământului. Sunt note de viaţă despre Copilărie, Tinereţea adolescentă şi Mânăstirea” – după cum menţionează Baruţu T. Arghezi.
Din cuprinsul cărţii, semnalăm: Biografia secretă a unui mare poet, de acad. Eugen Simion; Centrul de Cercetare a Literaturii Argheziene, prezentat de prof. univ. dr. Aurel Ardelean, Preşedintele Universităţii şi Rector fondator al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad; Cuvinte despre manuscrisele argheziene de Doina Arghezi; Pentru o editare a manuscriselor argheziene de conf. univ. dr. Ştefan Gencărău; Din duhul pământului, Cuvântul Arghezian în trecerea sa către public – în care sunt prezentate cele 51 de manuscrise şi descifrarea acestora; un interviu cu Baruţu T. Arghezi şi Arghezi din noi, semnate de prof. Vasile Man.
Tudor Arghezi voia să ascundă jertfa sa atât de timpurie, alegând să dea cititorului doar cuvintele a căror ardere să purifice mesajul său liric, plin de strălucire şi mister.
Manuscrisele inedite, prezentate în volum, constituie o nouă mărturie despre arta literară a lui Tudor Arghezi.
Artist al imaginii şi al cuvântului, inedit în expresia poetică, nou în abordarea unor teme ce privesc existenţa umană şi surprinzător, prin detalii, în descrierea faptelor trăite, Tudor Arghezi ne-a lăsat moştenire tezaurul său sufletesc, ca semn al nemuririi creaţiei sale literare.
Mărturie pentru arta sa literară stau şi manuscrisele ascunse în grădina Mărţişorului, în 1948, la 68 de ani, când – spune Arghezi – era „timpul meu de şomaj prin obligaţie, când sunt pentru literatură interzis de regim” …
Rememorarea unor momente care „i-au degradat copilăria” este încărcată de nemulţumire, tristeţe şi scârbă. Scriitorul arată că „viaţa copilăriei are totdeauna ceva ascuns”; „scârba de oameni a intuiţiei crude şi triviale”; „ o veche stare sufletească tăinuită într-o suferinţă” … răzbunată mai târziu.
La 16 ani, cunoştea lumea literară şi simţea nevoia de inedit, ieşea din ambianţă (tristeţe, nemulţumire, scârbă), iar singura împăcare era la casa mamei lui Galaction, „o familie tăcută cu urmaşii strămutaţi din Teleorman în capitală”.
Spaţiul cel mai mare, din manuscrise, este consacrat vieţii din mânăstire. Drumul pe jos, 7 km., până la mănăstirea Căldăruşani constituia „un extaz de fericire”. În descrierea sa, mânăstirea era „cu icoane de aur, oameni cu alte dimensiuni decât noi”.
Fără să respecte o anumită cronologie, Tudor Arghezi, surprinde prin prospeţimea imaginilor: La 18 ani, „am fugit la o uzină …” cu oameni interesanţi („o Americă de industrii”).
La 19 ani, „m’am fixat într-o mânăstire, care nu era Căldăruşani”. Mitropolitul Iosif „mi-a dat numele lui şi mi-a poruncit să fiu mai aproape de scaunul lui” …, dar „vocaţia mea – spune călugărul Iosif – era agitată de o nelinişte imprecisă”, simţind mereu o singurătate sufletească. Aflat în căutarea unui editor, Tudor Arghezi notează (ms. 11/8, pag. 43 din volum): „Ţinusem caietele bisericeşti atâta timp în arhivă pentru o prefacere conformă cu sensibilitatea rafinată, în vederea unei ediţii întru tot alese, şi trebuia să încapă în ea şi un Al treilea testament care m’a preocupat mai presus de orice altă literatură …”, însemnare la care se pune întrebarea: când a fost publicat „Al doilea Testament”?
Vorbind despre munca literară, Tudor Arghezi avea să spună: „În faţa unui viitor îmbelşugat, dar pătimaş în urmărirea unui scop, la atingere … întristează. Din acelaşi simţământ am aruncat în foc manuscrise la care muncisem ani de zile.”
În pagini memorabile de manuscrise îngropate în pământ, descoperim maturitatea copilului ce a trebuit să lucreze într-o fabrică, unde, timp de doi ani, se ocupa de îngrijirea accidentaţilor.
Alegând viaţa din mânăstire, tânărul poet avea să motiveze: „Îmi lipseşte singurătatea”, „Aş vrea să mă călugăresc, să am destulă vreme să citesc”.
Drumul spre mânăstirea Cernica, dialogul cu vizitiul ne oferă o descriere „argheziană” a convorbirii celor doi, a locurilor şi stărilor sufleteşti, ce creează atmosfera de aşteptare, într-o tensiune a curiozităţii.
Cu Dumnezeu vorbim numai în rugăciuni, este cea mai profundă taină a spiritului uman.
Desigur, cu Arghezi se vorbeşte prin creaţia sa, dar de acum, întemeiat, şi prin aceste manuscrise ce, graţie lui Baruţu şi Doinei Arghezi, iată, îl întregesc, pe cel ce era autorul cuvintelor potrivite în fiecare dintre noi.
Un dialog al îndoielii
Pe ultima pagină a acestor manuscrise (fila 51/48) este redat un dialog al îndoielii:
„- Nu vrei să-mi spui, Părinte Baldovin, Sfinţia ta, care ştii latineşte şi citeşti în limba Papei, nu vrei să-mi spui cum este Dumnezeu?
– E păcat, frate Iosife, să te întrebi. De el se vorbeşte numai în rugăciuni, pe şoptite … toţi aşteptăm graiul pietrei de vreo două mii de ani şi ne trecem unul altuia aşteptarea.”
Citiți principiile noastre de moderare aici!