ARAD. Poet viguros ce face parte din mișcarea importantă a echinoxiștilor, Vasile Dan și-a dobândit renumele printr-o lungă și laborioasă activitate editorială, publicând fără grabă, uneori rar, în total unsprezece volume de poezie, dintre care două antologii. Două din volumele sale, „Pielea poetului” (2000) și „Carte vie” (2003) au fost nominalizate în două rânduri la Premiul Naţional de poezie al Uniunii Scriitorilor, într-o competiţie dură. Criticul Nicolae Manolescu îl introduce în recenta sa „Istorie a literaturii române pe înțelesul celor care citesc”, cu următoarea mențiune care îl onorează: „Despre Vasile Dan n-au scris mulți critici, dar au scris cei mai buni.” Volumul „Lentila de contact” conține poeme noi și apare la doisprezece ani de ultima carte de poeme inedite. Dar și mai interesant e faptul că o bună parte din aceste poeme i-au adus lui Vasile Dan Marele Premiu „Cununa de Lauri” a Turnirului de Poezie de la Barcelona, organizat de Uniunea Scriitorilor, cu un juriu foarte exigent.
Sunt poemele noi ale unui om vechi și împlinit al culturii secolului XX. Cultura arădeană a avut numai de câștigat din prezența sa în prim plan: e omul cel mai lucid şi cel mai activ al obştii scriitoriceşti. Revenind la poezia sa din recentul volum, observăm că tematica nu diferă mult de cărțile anterioare: condiția creatorului, fragilitatea vieții, încercarea de a înțelege lumea nouă. „Lentila de contact” este simbolul autoreferențial al transformărilor creatorului, aflat la senectute: „Într-o bună zi am devenit deodată de sticlă:/ transparent și fragil peste măsură./ Prin mine se vedea totul ca printr-o lentilă/ de contact. Mă puteam sparge ușor, dacă voiam,/ de caldarîm la cea dintîi poticneală./ Eram la mijloc între cei de dinaintea mea/ și cei ce mă urmau orbi ținîndu-mă de mână fără să știe/ ca pe un baston alb.” Volumul lui Vasile Dan e incitant atât pentru cunoscători, care vor sesiza evoluția unui spirit aflat mereu în contact cu ideile valoroase, cât și pentru mai tinerii cititori care vor găsi destule provocări ale unui creator sceptic, contemplativ, dar cu o mare putere de asimilare și reacție la tot ce e nou. Găsim aici o transparență și o aspirație care lipsește din ce în ce mai mult din spectacolul apocaplitic al diversității.
Referințele la realitate sunt discrete dar uneori surprinzătoare, atunci când evocă accidentele misterioase din viața sa, prilej de a se trezi din contemplare și visare și de a plonja în cruda realitate. O realitate urmărită cu o privire proaspătă și cu luciditatea unui gânditor sceptic, pe urmele poetului orb sau a lui Diogene cinicul. Aceste reverii au ceva din discursul unui filosof îndepărtat, născut poate din coasta lui Zarathustra sau, mai aproape, a lui Ion Alexandru (tânărul poet) care coboară, după ceasul biologic al ființei, în lumea sa paralelă, interioară.
Vom exemplica, la sfârșit, cu filmul proaspăt al trezirii „Dis de dimineață”, cu remanența și dimensiunea metafizică a acestei poezii: „Înghițituri scurte de ceai verde/ spre a mă trezi./ Fiindcă acum, gata, toate iluziile/ au deja un contur. Trec prin ele precum prin aer./ O, lapte ce arde, picură încet pe limba oricui./ Noaptea în schimb ia mîna de pe mine, mă scapă din pîntecul ei/ cît cerul,/ dă de-a buștilea spre cotloane din ce în ce mai îndepărtate,/ se scurge în pămînt./ Odată cu ea și umezeala strălucitoare a cărărilor ce se bifurcă/ Dumnezeul meu e fragil, adoarme singur/ ca întotdeauna în cochilia lui de melc./ Ori după nor./ Ori aninat de o salcie galbenă.// O rază acolo, căzută din lună.”
Avem, în această carte de versuri, expresia unui echinoxist de marcă, ajuns ca prin minune, la Arad. Coperta elegantă și enigmatică a artistului Iosif Stroia atrage atenția asupra unui conținut ideatic, pe măsură.
Citiți principiile noastre de moderare aici!