Valoarea emotivă s-a diminuat

Jurnal arădean: Oamenii de
cultură ai Aradului au avut prilejul să
vă întâlnească la Biblioteca
Universitară „Tudor Arghezi”, pentru a
discuta „85 de minute” despre noile dvs.
apariţii editoriale. Cum apreciaţi
această întâlnire literară?

Paul Everac: Sunt foarte
recunoscător Universităţii de Vest
„Vasile Goldiş” şi domnului
rector, prof. univ. dr. Aurel Ardelean, pentru
organizarea acestei întâlniri, aici la
Arad, unde am copilărit şi am adunat o
întreagă pleiadă de prieteni. A fost un
public binevoitor. Am primit laude superlative. Domnul
rector m-a introdus, cu foarte multă
eleganţă, într-o atmosferă
elevată.

Jurnal arădean: Ce amintiri v-au
răscolit întâlnirea cu Aradul ?

Paul Everac: Sunt legat de oraş.
Aici am petrecut anii de liceu la „Moise
Nicoară”, unde tatăl meu, Alexandru
Constantinescu, era profesor de limba
română. Îmi amintesc cu o
teribilă stimă. Un liceu sobru, profesorii cu
personalităţi ce impuneau.

Jurnal arădean: Cum era
oraşul ?

Paul Everac: Oraşul era sobru.
Aveam acces, cu oarecare rezervă, pe strada
principală. Purtam uniformă cu număr la
mână. Ne era permis de două ori pe
săptămână la film, dar doar la
cele recomandate. Aveam posibilităţi de
studiu, laboratoare. Nu aveam ajutoare suplimentare,
cum este azi computerul. Maşina
gândeşte separat, iar elevul nu mai depune
efort. În liceu am învăţat mai
multe limbi, printre care şi germana. Maghiara am
învăţat-o pe stradă.

Jurnal arădean: Care era
atmosfera la liceu ?

Paul Everac: Era în aer un etos
al progresului românesc, aici. Tatăl meu era
o mare personalitate, alături de marii profesori
A. Crişan, Eduard Găvănescu, Iacob
– care venea de la Paris cu noutăţi pe
care noi le comentam. Era o şcoală
excelentă. Tatăl meu avea elevi pe: Beniuc,
Doinaş, Everac, Omescu, Miron Constantinescu. Un
liceu care şi-a făcut datoria.

Jurnal arădean: Ce v-a
impresionat la Arad ?

Paul Everac: În momentele sale
cele mai bune, în oraş se vindeau floricele,
castane prăjite, covrigi delicioşi. Erau
ceasuri de reverie pe malul Mureşului, unde
cânta fanfara militară. Erau impresionante
defilările călări prin faţa
tribunei din centrul oraşului. La Arad au
cântat marii solişti din Europa şi au
poposit mari oratori: Octavian Goga. Îmi pare
bine că am fost contemporan cu aceste momente.

Jurnal arădean: Ce nu vă
place, acum, la Arad?

Paul Everac: Constat o
împuţinare a factorilor de producţie:
fabricile de vagoane, de strunguri, de
păpuşi, de ceasuri sau „Tricoul
roşu”. Au dispărut. A rămas un loc
gol pe care îl umple cultura susţinută
de cele două universităţi. Universitatea
de Vest „Vasile Goldiş” a făcut
foarte mult pentru a ilustra şi virtuţile
Aradului prin o mulţime de acţiuni: Doctor
Honoris Causa, întâlniri literare,
Şcoli de vară etc., dar activitatea
economică a Aradului este în scădere.
Valoarea emotivă s-a diminuat. Comunicarea
directă este esenţa, nu substituirea (prin
fotografii, interviuri, etc.)

Jurnal arădean: Doriţi
să încheiem dialogul nostru cu câteva
referiri la educaţie ?

Paul Everac: Lipseşte
vibraţia. Educaţia, încotro ? A fost o
greşeală că s-a asimilat modelarea cu
critica educaţiei comuniste. Modelarea este un
factor de educaţie perpetuă. Fiecare am avut
modele în timpul pregătirii. Azi nu mai avem
modele (ci la jocurile de fotbal, care
câştigă bine). A coborât modelul
înalt.

Jurnal arădean: Ce trebuie
făcut ?

Paul Everac: Create condiţii ! A
se vedea pragmatismul american (pentru bani).
Românii nu l-au avut. Nici pentru educaţie
nu mai sunt bani. Avem copii, 3-4 % foarte
pregătiţi. Să crească procentul.
Să reformulăm priorităţile, dar nu
are cine ! Nu sunt pesimist, ci îngrijorat !

 

Carte de vizită

Paul Everac, pseudonimul artistic al lui Petru
Constantinescu, (născut la 23 august 1924 în
Oradea), dramaturg contemporan extrem de prolific.
Între piese de teatru: Explozia interzisă,
Ştafeta nevăzută, Logodna, Ferestre
deschise, Curierul invizibil, Iancu la Hălmagiu,
Un fluture pe lampă, A cincea lebădă,
Doi patrioţi năpăstuiţi, Ferestre
deschise, Cititorul de contor, Coada, etc

Vasile Man