Să ne amintim: proiectul a fost inițiat de 50 de deputați și senatori PSD și de liberalul Mircea Diaconu cu următoarea motivație: „Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.

Începând cu Titu Maiorescu, cel care i-a selectat și publicat, cu prefața sa celebră, prima și, din nefericire, singura carte de poezii din timpul vieții semnată Mihail Eminescu ( Poesii, Editura Librariei SOCECU & Comp. – BUCURESTI, 1884, reproducem exact după ediția princeps), continuând cu Perpessicius, G. Călinescu, C. Noica, Petru Creția, Ion Negoițescu, Nicolae Manolescu, toți exegeții marelui nostru poet îl consideră pe Mihai Eminescu o temelie, chiar o piatră unghiulară în construcția suplă, invulnerabilă a edificiului culturii române. Să amintim că Opera acestuia cuprinde azi 46 de volume, adică 14.000 de file dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. Academie care l-a primit în rîndurile sale, desigur, postum, abia în 1948.

Sunt nu puțini interpreți, exegeți, critici și istorici literari, mai ales din ultimele generații, care consideră ca o supralicitare a importanței poetului în economia simfonică a culturii române. Argumentează astfel: cultura română modernă este una, ca oricare cultură majoră europeană, complexă, simfonică, deschisă, surprinzător de inventivă în tonuri, direcții și sunete inconfundabile. De aceea în ea personalitățile creatoare coexistă, se completează sau, chiar, polemizează valoric. Sunt diferite și surprinzătoare. Ele nu pot fi raportate sau reduse la un singur reper. Fie el și august, cum e, neîndoielnic, Mihai Eminescu. Mai ales în perioada de glorie a culturii române – sfârșit de secol XIX și întregul secol XX – personalitățile culturii române au explodat reușind să se impună chiar dincolo de granițele limbii române: I. L. Caragiale, I. Slavici, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, G. Călinescu, C. Noica, Nichita Stănescu, ca să ne oprim aici, fără a mai pomeni celelalte arte ( Brâncuși, Enescu, Grigorescu etc., etc.). Al doilea argument: nicio mare cultură europeană nu are un singur pol ori o singură stea polară. Nici cea franceză, nici cea engleză, italiană, germană, spaniolă, rusă, americană sau cele orientale. Ci un cer înstelat. Acest punct de vedere nu-i lipsit de consistență. El totuși nu-l subțiază, ca să nu spunem mai mult, pe cel de la care am pornit expunerea noastră. Am putea, probabil, concilia astfel parafrazînd: „La-nceput a fost Eminescu”. În fine, oriunde îl deschizi, te cutremură. Noi aici:

„La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă,/ Pe când totul era lipsă de viață și voință,/ Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns,/ Când pătruns de sine însuș odihnea cel nepătruns,/ Fu prăpastie? Genună? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază,/ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!/ Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur! Iată-l!/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl./ Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii.” (Scrisoarea I).

Vasile Dan