Iubire blestemata

Pe el, pe omul cu care ai merge pana la capatul drumului indiferent cat de greu ti-ar fi, cat de lung sau anevoios ar parea drumul; pe el- omul pentru care respiri; pe el sensul vietii tale, pe EL.

Si acasa ce gasesti? In camera inca mai miroase a dragoste, ai vrea sa te cuibaresti in cearceafurile de pe pat. Dar nu poti, pentru ca nu este dragostea voastra este dragostea lor: a lui cu o alta femeie. Simti cum zilnic mai moare o bucata din tine, simti cum dispari ca identitate, simti cum iti tremura sufletul de durere, cum zbiara sa-l eliberezi, sa nu-l mai supui unui asemenea tratament.

Pentru ce atata suferinta? La capatul drumului te asteapta o femeie fara inima, cu sufletul rapus de atata suferinta… acea femeie esti tu. O vezi, ai vrea sa o iei pe alta ruta, pe un alt drum, dar numai unul este drumul in povestea aceasta, doar cel pe care mergi acum si de pe care ai vrea sa te abati dar nu poti. Pentru ce te-ai indragostit? Pentru ce ai trait? Pentru el? De ce a fost si este el ratiunea ta? De ce? De ce? Te intrebi Doamne de ce? Pentru ce permiti sa se chinuie atat? De ce exista liberul arbitru? De ce nu vine o forta sa te ia din ghearele iubirii asteia care iti mistuie corpul, mintea si sufletul.

Sa traiesti fiecare zi la fel, sa simti cum te sfarsesti de durere zilnic, ai vrea sa-ti sfasii hainele de pe tine, ai vrea sa rupi bucati de carne din trupul blestemat la durere, ai vrea sa musti din durerea care nu te lasa sa respiri. Ai vrea sa inchizi ochii si printre lacrimi sa-ti vina somnul, sa adormi si sa te trezesti cand durerea a disparut, ai vrea sa respire, ai vrea sa traiesti dar blestamata asta de iubire nu-ti da pace.

Ai vrea sa iesi, sa urli pe strada, poate asa scapi de durere; ai vrea sa uiti si sa nu-ti mai amintesti ca traiesti, ai vrea… dar nu se poate. Atunci ce se poate? Ai putea sa pleci si sa lasi totul in urma ta, sa se aleaga praful si pulberea de iubirea asta blestemata care nu te lasa sa traiesti. De ce nu pleci? Pentru ca simti cum te doare, pentru ca simti ca nu mai ai aer? Pentru ca lasi zece ani in spate? Pentru ca trebuia sa fie sotul tau? Pentru ca ai crezut in el, doar in el? Pentru ca era special? Pentru ca merita fiecare clipa din viata ta blestemata? Pentru ca toate visele si idealurile tale sunt el? Pentru ca ar insemna sa te sinucizi sufleteste? Pentru toate astea nu poti pleca?

Ai putea sa ramai si sa te sinucizi langa el, traind cu durerea in suflet, speranand la o iubire care nu va veni niciodata, asteptand ca un copil orfan o bucata de ciocolata. Nu vei primi nici ambalajul… asteptand o zi in care sa zambesti pentru ca esti fericita. Dar ziua aceea nu va veni decat prea tarziu cand durerea iti va fi inclestata pe fata si nu vei mai putea zambi. A ramane inseamna a te condamna la transformare, vei fi femeia de la capatul drumului, o femeie fara viata, un om fara viitor, un om cu un trecut si atat. Este suficient sa iubesti, sa oferi totul neconditionat, sa speri, sa tresari cand el respira, sa respiri pentru el, sa traiesti pentru el? Oare de ce te incapatanezi sa ramai? Oare nu-ti ajunge? Care este limita ta? Unde este? Mai e mult pana acolo? Vei mai iubi vrodata? Vei mai crede vreodata? Vei mai visa? Poate.. Poate ce? Poate da, poate nu…