Copiii sunt cei care platesc, pentru ca se simt responsabili pentru parinti.
Regres sau progres?Sindromul copilului-adeziv nu este o inventie a societatii moderne.
Multa vreme, a avea un copil insemna cimentarea unei relatii mai putin fericite, solutia pentru a ramane impreuna, un instrument pentru a-l determina pe sotul “recalcitrant” sa isi asume responsabilitatea unei familii.
Astazi insa, in prea putine cazuri, societatea obliga partenerii sa fie prinsi intr-o casnicie nedorita, numai din cauza existentei unui copil. In schimb, multe cupluri deja formate isi pun problema de a avea un copil cu scopul de a pastra relatia. Dar este acest lucru corect fata de copil?
Cuplurile ai caror copii sunt deja mai mari se afla in fata unei dileme: cei doi sunt pusi in situatia de a-si relua rolul de parteneri de cuplu. Si atunci, poate ca e mai usor sa mai aiba un copil care sa le ofere rolurile de parinti? Multi oameni adora rolul de parinte, dar le e foarte greu sa se comporte ca un cuplu matur. Cand copiii cresc si isi iau zborul, partenerii ar trebui sa se regaseasca, la fel ca in perioada in care erau singuri. De cele mai multe ori, copiii actioneaza ca un liant intre parteneri.
Insa ei nu pot inlocui intimitatea si apropierea care leaga doi oameni intr-o relatie de durata. Din acest motiv, multe cupluri sunt in situatia de a evolua diferit, de a se destrama sau de a avea relatii extraconjugale, mai ales in momentul in care grijile de parinte scad in intensitate.
Din pacate, tocmai copiii sunt cei care platesc aceasta lipsa de maturitate a parintilor in viata de cuplu. Parintii care sufera de sindromul copilului-adeziv, fara sa isi dea seama, exercita o presiune extraordinara asupra copilului lor.
Chiar daca nu-i spun niciodata ca el este motivul pentru care sunt impreuna, copilul va intui acest lucru si se va simti raspunzator pentru viata lor de cuplu. Astfel de copii sunt niste adulti in miniatura, cu o copilarie umbrita de aceasta responsabilitate.
Anonim 
