Arad. Sezonul 1968-1969 regăsește gruparea arădeană într-o formulă creată de Nicolae Dumitrescu și Ioan Reinhardt. Amândoi trăiau de mai bine de două decenii în familia roș-albă, mai întâi ca și protagoniști principali în primele patru titluri (toate patru pentru ”Coco”, trei pentru colegul său), apoi ca antrenori.

Deja de șapte ani formau echipă tehnică, mai întâi cu Reinhardt în rol principal, și ajunseseră să se completeze ideal. Autoritarul și abilul Dumitrescu se afla în punctul în care atinsese maturitatea tactică, iar Reinhardt, pe lângă harul ce-l făcea iubit de fotbaliști, era responsabil mai ales cu partea fizică.

”Multă vreme am ocupat doar locuri în a doua jumătate a clasamentului, la fiecare campionat trăind obsesia supravieţuirii în prima divizie. Noi, echipa oraşului, care nu discutam înainte decât de pe poziţia podiumului! Dar UTA nu mai era de mult marea ITA, ci o echipă modestă, la drept vorbind, cu puţine individualităţi, care făcea eforturi să devină un ansamblu cât mai bine închegat. Singura noastră şansă de a obţine performanţa!”, i se confesa Dumitrescu jurnalistului Mihai Ionescu.

Echipa care avea să aducă din nou Aradul pe culmi s-a conturat încet dar sigur. În prima jumătate a anilor 60, răsărise o generație arădeană, ce avea să fie promovată treptat în primul unsprezece UTA-ei.

În stagiunea pe care o traversăm, erau deja consacrați sau în prag de consacrare Flavius Domide, Mircea Axente, Gheorghe Czako II, Petre Șchiopu, Ilie Moț, toți cu vârste cuprinse între 21 și 24 de ani, plus mai tinerii Viorel Sima (18 ani) și Ladislau Brosovszky (17 ani).

Gabor Biro fusese ochit de la Sfântu Gheorghe, având și recomandarea antrenorului federal Gheorghe Ola, iar bucureșteanul Florian Dumitrescu, pe atunci la Minerul Anina dar curtat de Dinamo, era remarcat și convins de Dumitrescu să vină la Arad. Cu ceva mai multă experiență era portarul Gheorghe Gornea venit de la Steaua (24 de ani). Între ei, căpitanul Ștefan Bakos (30 de ani), sosit în 1961 de la Crișana Oradea. Tot din Ținutul Crișurilor venea Eugen Pozsonyi, iar Mircea Petescu, lansat tot de UTA, se întorcea după experiențele Poli Timișoara și Steaua București. Sosește și veteranul Iosif Lereter (35 de ani), de la Poli.

Campionatul începe cu înfrângere la Craiova, dar imediat vin două victorii, cu Crișul Oradea și mai ales cu Steaua, campioana. La București, reușita lui Mircea Axente e decisivă. UTA pierde apoi la Petrolul, însă vine o serie cu nu mai puțin de nouă meciuri fără înfrângere!

O victorie memorabilă cu Rapid, alta cu Târgu Mureșul lui Hajnal și Ispir, apoi un egal la Jiul. Pe 29 septembrie 1968, UTA joacă în premieră în compania altei echipe din Arad. Vagonul, urmașa AMEFA-ei, condusă de Toma Jurcă, vechiul component al textiliștilor din anii 50, reușise promovarea. Prima confruntare a sezonului a avut loc în fieful vagonarilor și a fost fierbinte. Ilie Moț făcea 0-1, dar gazdele intrau cu avantaj la vestiare (goluri Schweinninger și Otto Dembrovschi), apoi se detașau la 3-1, după ce marcase Arnoczki. Suporterii utiști părăseau stadionul, doar ca să afle că, în ultimele unsprezece minute, Petescu, Șchiopu, Lereter și Moț răsturnau scorul la 5-3 pentru UTA. Pe margine, îmbrăcat în civil, trăise meciul altfel decât toți grecul Christos Metskas. În acea vară, plecase de la UTA după 12 ani și era în tabăra Vagonului…

E consemnată pe 6 octombrie 1968. UTA primește vizita ieșenilor de la Politehnica și rezultatele o îndreptățeau să spere la implicarea în lupta pentru supremație. Totul e în grafic în minutul 29, când Iosif Lereter deschide scorul. Dar întreg stadionul era cufundat în tăcere. Aristide Buhoiu relata meciul la radio și surprinsese clipe dramatice. ”Oamenii au amuțit. O liniște suspectă învăluie stadionul. Fac semn tehnicianului de transmisie. Nici el nu înțelege. Se petrece ceva deosebit. Nimeni nu se bucură de golul lui Lereter? Zăresc câteva grupuri de spectatori care vin spre gardul de sârmă. Mingea e trimisă afară, iar cei de la UTA privesc cu mâinile în șolduri… La difuzorul hârâit al stadionului se repetă știrea – A murit Iosif Petschovsky. (…) Peste un minut se mai înscrie un gol (Petescu). Nu știu ce s-a întâmplat. La pauză, în cabine, băieții plângeau. Când arbitrul a anunțat sfârșitul jocului, deși învingători, n-au putut surâde. Moartea le atinsese fața cu aripile ei de liliac”. Se află că marele fotbalist se stinsese lângă difuzorul radio-ului, ascultând începutul meciului din Calea Aurel Vlaicu…

Aradul își plânge simbolul și UTA face totul să urce și în amintirea lui. Remizează la Progresul, apoi bate Dinamo, Argeșul lui Dobrin și Bacăul lui Emerich Dembrovschi. Scădere de turație contra Farului, dar anul e încheiat cu succes în fața Clujului. Turul se încheie cu textiliștii pe primul loc, la trei puncte în fața Craiovei.

Primăvara începe perfect, 3-0 contra Craiovei, apoi doi foști utiști provoacă egaluri consecutive – bihoreanul Ioan Tomeș respectiv stelistul Nicolae Pantea. Primul meci s-a jucat la Ștei (Dr. Petru Groza se numea atunci orășelul bihorean), terenul Crișului era suspendat. Vin câteva etape sinuoase, cu punct culminant provocat de victoria Vagonului la UTA acasă (gol Stănoaia) și trupa lui Dumitrescu & Reinhardt se îndepărta de titlu. Și Dinamo își ia revanșa, după un duel spectaculos: 1-0 Lucescu, 1-1 Lereter, 2-1 Lucescu, 2-2 Fl. Dumitrescu, 3-2 Dumitrache, 4-2 Dumitrache, 4-3 Lereter. Gura de oxigen vine odată cu a doua victorie a sezonului obținută în fața Argeșului, dar Dinamo Bacău le mai dă un ghiont arădenilor. 4-0 cu Farul în penultima etapă.

Fără să-și cedeze poziția de lider, UTA privea tremurând ultima rundă: Dinamo se apropiase la un singur punct. Arădenii erau obligați să câștige deplasarea de la U Cluj.

Coco Dumitrescu e surprins înainte de meci de același Mihai Ionescu: ”Prin încremenirea nopţii clujene răscolită doar de susurul Someşului, un om cu capul descoperit, cu mâinile în buzunare, se plimba cu paşi rari, apăsaţi de gânduri. Simţămintele-i sunt într-o continuă evervescenţă: rând pe rând, inima îi este scăldată de încredere, apoi de teamă, de speranţă, din nou de spaimă şi iar de încredere. Absurdul situaţiei îl face să zâmbească trist: o muncă asiduă, de ani lungi, din care nu au lipsit necazurile, reproşurile, gândurile la renunţare, avea să fie răsplătită sau iremediabil anulată în aceste 90 de minute din după-amiaza lui 15 iunie 1969”. Noaptea se scurge greu, dar a doua zi e inundată de fericire, 2-0 pentru UTA, cu goluri Axente, Lereter.

”În cabina UTA-ei, jucătorii aşteaptă pe bănci în tăcere. Se privesc muţi de fericire. Deodată, uşa cabinei se deschide şi în clipa următoare, omul căruia noaptea clujeană nu-i dăduse odihnă dispare în braţele jucătorilor”.

Utiştii au fost primiţi triumfal în Arad. Oamenii au ieşit pe străzi şi au oprit autocarul care-i aducea pe fotbalişti acasă lângă podul Grădişte. Flori, torţe, eşarfe. Luminile de la geamuri şi balcoane au spart noaptea arădeană cu o feerie unică. Sfârşiţi de oboseală şi fericire, utiştii s-au oprit la Astoria.

Campionii: Gheorghe Gornea (30-0) – Ștefan Bakos (30-0), Gabor Biro (30-0), Gheorghe Bodea (1-0), Viorel Brândescu (6-0), Ladislau Brosovszky (21-1), Gheorghe Czako II (21-0), Eugen Pozsonyi (29-2), Iosif Lereter (30-10), Mircea Petescu (27-8), Ion Atodiresei (2-0), Mircea Axente (29-8), Flavius Domide (30-8), Florian Dumitrescu (15-2), Ilie Moț (24-5), Viorel Sima (8-0), Petru Șchiopu (27-6). Antrenori: Nicolae Dumitrescu, Ioan Reinhardt.