Administrarea vaccinurilor

Această atitudine diferită faţă de vaccinare provine în special din faptul că iubitorii câinilor se confruntă mult mai des cu o serie de boli cu transmitere virală ce pun adesea într-un pericol serios viaţa animalului iubit. Bolile virale ale pisicilor, deşi foarte grave, nu evoluează atât de dramatic precum cele specifice câinilor, ceea ce a făcut ca proprietarii de feline să nu acorde o importanţă prea mare prevenţiei lor. În plus, multe pisici trăiesc numai în apartament, stăpânii lor fiind convinşi că, din moment ce nu intră în contact direct cu alţi congeneri, riscul de a contacta o boala infecţioasă este nul. Această opinie este total eronată, în cazul multor boli cu transmitere virală nefiind nevoie de un contact direct cu animalul bolnav.

Vaccinarea constă în inocularea unei cantităţi scăzute de virus inactivat. Organismul animalului sănătos reacţionează în urma acestei inoculări, producând anticorpi care, în cazul în care pisica intră în contact cu virusul activ, îl pot distruge prevenind astfel îmbolnăvirea animalului.

Pentru ca vaccinarea să fie eficientă trebuie îndeplinite o serie de condiţii. În primul rând, trebuie respectată vârsta minimă de la care fiecare producător recomandă administrarea (pentru pui) a vaccinului respectiv. Apoi, pisica ce urmează a fi vaccinată trebuie să fie într-o stare de sănătate perfectă. Orice boală sistemică, orice deficienţă de nutriţie, prezenţa paraziţilor interni şi externi, condiţiile de stres puternic pot compromite sistemul imunitar al animalului diminuând sau blocând total capacitatea acestuia de a da un răspuns imunitar corect după administrarea vaccinului.

Vârsta minimă la care se poate administra prima doză de vaccin este de obicei precizată în mod explicit de către firma producătoare. Astfel, vaccinurile folosite în mod frecvent la noi pot fi administrate începând cu vârsta de 8 – 10 săptămâni, cu condiţia ca pisoiul să fie perfect sănătos, deparazitat intern şi extern şi dezvoltat normal pentru vârsta sa. Administrarea vaccinului înaintea acestei vârste este contraindicată deoarece virusul vaccinal interferează cu anticorpii maternali care protejează puii în primele săptămâni de viaţă, ceea ce împiedică instalarea unei imunităţi de durată.

Principalele boli împotriva cărora au fost create vaccinuri sunt rabia, rinotraheita virală felină, panleucopenia şi caliciviroza. Este recomandată vaccinarea tuturor pisicilor împotriva acestor boli, indiferent de categoria de risc din care fac parte – pisici ce trăiesc numai în casă, pisici care intră în contact cu pisici sau persoane străine în timpul expoziţiilor sau pisici care hoinăresc pe afară. În plus faţă de aceste vaccinuri considerate obligatorii, au fost create vaccinuri împotriva unor boli care afectează în mod frecvent pisicile care intră în contact direct cu animale hoinare: leucemia felină, chlamydioza, peritonita infecţioasă şi o parte dintre micoze.

Panleucopenia felină este o boală extrem de contagioasă, manifestată prin tulburări gastro-intestinale severe. Boala evoluează rapid şi este de multe ori mortală.

Rhinotraheita virală şi caliciviroza sunt boli infecţioase ce se manifestă la nivelul aparatului respirator. Vaccinurile create împotriva acestor boli sunt foarte eficiente şi sigure, reacţii adverse apărând doar în cazuri excepţionale.

Chlamydiozaeste o boală provocată de bacteria Chlamydia Psittaci care se localizează în mod uzual la nivel respirator, în unele cazuri rare putând apărea şi forma digestivă. Vaccinarea împotriva acestei boli a dat naştere la numeroase controverse în rândul veterinarilor şi al crescătorilor datorită problemelor post-vaccinale destul de frecvente. Astfel, s-a constatat că aproximativ 3% din animalele inoculate prezintă reacţii precum inapetenţa, starea letargică, febra şi secreţii nazale şi oculare accentuate într-un interval de 7 – 21 zile după vaccinare. În plus, o parte dintre animalele vaccinate nu s-au dovedit ulterior imune în faţa bolii, ceea ce ridică serioase semne de întrebare referitoare la eficienţa vaccinului.

Un alt produs controversat este vaccinul împotriva leucemiei virale feline, care este recomandat a fi folosit în special în cazul pisicilor ce prezintă un risc real de a contacta boala, şi anume pisicile care sunt lăsate să iasă şi în afara casei, nefiind obligatorie vaccinarea animalelor care trăiesc numai în apartament. La fel de contestat este şi vaccinul împotriva peritonitei infecţioase feline, vaccin elaborat relative recent şi care, se pare, nu numai că nu imunizează corespunzător animalul dar poate fi chiar nociv. Utilizat cu deosebită precauţie în alte ţări, acest vaccin nu este disponibil în România. În ceea ce priveşte vaccinarea anti-micotică, eficienţa ei este de asemenea discutabilă, fiind recomandată folosirea vaccinului doar în cazuri speciale.

În general, vaccinurile pot fi împărţite în două grupe, în funcţie de modul de prelucrare a proteinei virale pe care o conţin, fiecare dintre cele două tipuri de vaccin prezentând propriul mod de a stimula sistemul imunitar: vaccinurile care conţin viruşi vii modificaţi şi cele ce conţin viruşi morţi. Prima categorie foloseşte viruşi modificaţi în aşa fel încât aceştia să nu poată îmbolnăvi animalul dar, totodată, să provoace o reacţie imunitară. Viruşii modificaţi se înmulţesc în organismul pisicii mimând infectarea naturală şi producând o reacţie imunitară rapidă şi de lungă durată. Dezavantajul utilizării acestui tip de vaccin constă în aceea că vaccinarea poate provoca apariţia bolii împotriva căreia era destinat să lupte vaccinul. Aceste cazuri sunt foarte rare, apărând de obicei atunci când vaccinurile ce conţin viruşi vii modificaţi sunt administrate unor animale slăbite, care suferă de depresie imunitară.

Vaccinurile ce conţin viruşi ucişi sunt considerate ca fiind mult mai sigure, din moment ce aceştia nu se pot înmulţi în organism, fiind astfel exclus orice risc de apariţie a bolii. Dezavantajul folosirii vaccinurilor ce conţin viruşi morţi constă în faptul că protecţia împotriva bolilor este mult mai slabă şi de durată mai scurtă decât în cazul folosirii vaccinurilor compuse cu viruşi vii modificaţi.

Total absente pe piaţa românească şi de altfel puţin folosite în Europa sunt vaccinurile cu ruta de administrare intra-nazală. Acestea au fost create pentru a lupta împotriva bolilor infecţioase ce se manifestă la nivelul aparatului respirator – rhinotraheita virală şi caliciviroza – plecându-se de la premiza că, imunizând în mod rapid şi eficient mucoasa nazală, care este poarta principală de intrare a viruşilor responsabili de producerea acestor boli, se poate opri invazia virusului la celelalte nivele ale aparatului respirator şi astfel se poate preveni apariţia bolii.

Avantajul major al vaccinurilor intra-nazale constă în faptul că pot fi administrate la pisoi de vârstă foarte mică, începând chiar de la două săptămâni, deoarece vaccinarea intra-nazală nu interferă cu anticorpii materni, spre deosebire de vaccinurile injectabile. Pe de altă parte, însă, s-a constatat că vaccinarea intra-nazală prezintă un risc crescut de apariţie a unor reacţii post vaccinale precum strănutul, tusea sau conjunctivitele.

Deşi sunt considerate sigure, vaccinurile pot provoca, în cazuri total excepţionale, reacţii post-vaccinale neplăcute. Gravitatea acestora poate varia de la reacţii minore (precum o stare de apatie ce durează o zi sau două după inoculare) până la reacţii severe precum şocul anafilactic ce poate apărea în prima oră după vaccinare sau apariţia în timp a unor sarcoame la locul de injectare a vaccinului.

Riscul apariţiei acestor reacţii post-vaccinale este, după cum spuneam, extrem de scăzut şi nu justifică renunţarea la un program de vaccinare adecvat.