Şi a fost frumos la Gărâna, la cea de a 22-a ediţie a festivalului de jazz, prima din viaţa mea. Merită să mergi la Gărâna doar pentru atmosfera aceea relaxată şi relaxantă sau, după cum spunea o cunoştinţă de a mea, care a stat tot festivalul şi o zi în plus (pentru că nu te poţi întoarce la Arad, brusc, decât dacă vrei să-ți fie rău), pentru o Românie normală: „Am trăit patru zile la Gărâna în România normală. Hai că se poate!”.

Eu am trăit doar două, dar au fost două zile pline de virtuozităţi, oameni fani, câini mari şi prietenoşi, organizatori relaxaţi şi multă muzică bună. Am plecat acasă avându-i în cap şi în suflet pe moldovenii de la Calancea Band şi ideea că, dacă aş vrea să permanentizez ceva din Gărâna, aceea ar fi, cu siguranţă, atmosfera de la Hanul de la Răscruce, cu oameni, câini şi jazz.

În rest, am stat cu toţii aliniaţi cuminţi pe butuci sau pe scaune pliante (câte scaune pliante au fost la Gărâna!), îmbrăcaţi cu mai tot ce aveam în bagaje, ca să ascultăm până la 2 sau chiar 3 noaptea jazz adevărat. I-am ascultat pe toţi jazziştii invitaţi de organizatori aici, la cea de a 22-a ediţie, bisând în uralele noastre şi mulţumind aceloraşi organizatori că se află la Gărâna, la aşa un festival.

Mi-a rămas în minte vorba lui Alex Calancea: „Toţi muzicienii basarabeni vor să ajungă să urce pe scena de la Gărâna”. Şi îţi vine să crezi că aşa e, pentru că la Gărâna totul sună bine şi adevărat. Aşa cum au sunat extrem de bine Benny Ritveld Ensemble feat. Marcel Moldovan, Horea Crişovan Acoustic Trip (cu invitaţii săi surpriză din public) şi, desigur, Alex Calancea Band, la Hanul de la Răscurce, sau Stanly Clark Band (am stat ceva după americani, care au avut nevoie de o oră şi aproape jumătate pentru a-şi regla sunetul, intrând după ora 24 pe scenă să încânte cu virtuozităţile lor, a fiecăruia în parte, publicul), Roberto Fonseca Trio, Sly & Robie Meet Nils, Peter Molvaer feat. Eivind Aarset & Vladislav Delay, Puba Jazz Connection, Adam Baldych with Helge Lien Trio & Tore Brunborg, Ekalaya și câți și mai câți…

La Gărâna, am avut senzaţia (nu am de gând să amintesc singurul moment în care nu am avut-o), că e vorba doar despre muzică şi atmosferă faină, nu despre bani, afaceri, promovări. N-am văzut nicio promovare agresivă, în preambulul festivalului, am intrat pe poarta festivalului cu o gură de mâncare şi chiar şi cu apă de la mine (nu mi s-a mai întâmplat din copilărie aşa ceva), am primit pe gratis unele produse oferite de cei de la standuri pentru că aşa au vrut ei, am vorbit de jazz fără infatuarea la care m-am aşteptat şi de care îmi era aşa de teamă (că va pune încă o blestemată de etichetă peste festival) şi am ascultat muzică, multă muzică, foarte mult şi foarte bun bass.

La Gărâna a fost despre relaxare. Despre oameni. Despre câini. Corturi. Poveşti. Totul, ambalat în jazz.