„Icoana stelei „...

Preocupat de destinul marelui poet în contemporaneitate, profesorul arădean se
întreabă, după atâtea zbuciumate discuţii şi încercări de contestare, după încercarea
unor capete luminate de a-l „purifica” pe Eminescu, se întreabă direct şi simplu:
„A mai rămas ceva din Eminescu?” Iar răspunsul, tranşant, nu întârzie să apară:

„Că azi, unora nu le mai place fiindcă, saturaţi de tot soiul de lecturi, s-au
plictisit ori s-au „reciclat”, pliindu-se pe alte tipare; că unii o contestă
prosteşte şi o resping de plano, fără a se fi ostenit s-o parcurgă măcar în
parte, deci fără argumente; că unii n-o gustă, iar alţii pur şi simplu n-o înţeleg
ori refuză s-o înţeleagă – toate acestea nu schimbă cu nimic lucrurile.”

D-l profesor a urmărit cu atenţie procesul receptării operei sau al respingerii
(izolate, după caz) şi, cu spirit polemic şi savant se răfuieşte, la modul cel
mai civilizat, cu autoritatea sa de necontestat. De altfel într-o scurtă prefaţă
cunoscutul universitar G.I. Tohăneanu, decanul de vârstă al stilisticii eminesciene,
ni-l înfăţişează pe autorul arădean ca pe un cercetător avizat care, dincolo
de modestia sa, are calitatea unică „de a ni-l înfăţişa pe Eminescu, de care
atâta nevoie avem şi vom avea, ca pe un fragment de eternitate vie.”

Fie că se ocupă de fragmente mai puţin cunoscute, ori de vreo metaforă „desuetă”,
de cunoscutul poem Sara pe deal ori de mai puţin cunoscutul Sună pietricică,
sună, fie că analizează ediţii jubiliare sau manuscrisele poetului, Petru M.
Ardelean rămâne acelaşi cercetător pios şi îndrăzneţ, autoritar şi aplicat care
ne întâmpină cu lungi argumentaţii ce vin din interiorul operei şi al spiritului
eminescian de care s-a lăsat fascinat o viaţă întreagă.

Gestionarea critică a operei eminesciene

Răbdarea comparatistului se îngemănează cu hărnicia stilistului care urmăreşte
gestionarea critică a operei de-a lungul vremii prin pana unor analişti şi exegeţi
de necontestat: Maiorescu, Lovinescu, Miron Pompiliu, P. Constantinescu, Perpessicius
şi Călinescu. Lucrarea are desigur un caracter didactic în vremuri în care tinerii
(unii cârcotaşi!) îşi pierd reperele şi navighează fără destinaţie pe marea
zbuciumată a tranziţiei.

Câteva portrete ale poetului şi ale exegeţilor săi, precum şi cel al Veronicăi
Micle, întregesc valoarea cărţii apărută în regia autorului. Şi ca un autor
ce se respectă, nu uită să adauge o necesară erată, obicei dipărut în avalanşa
de azi a apariţiilor editoriale. Merită să citim cartea şi pentru gândurile
emoţionante pe care le provoacă întâlnirea acestui pasionat cercetător cu ediţia
facsimilată a manuscriselor eminesciene…

V.S.