Jocurile sunt ca şi făcute, alegătorii şi-au cam fixat ţintele. Dacă nu cumva opţiunile le erau clare încă din momentul în care partidele şi-au anunţat candidaţii.
După felul în care s-a desfăşurat campania, nu trebuie să se aştepte nimeni la răsturnări spectaculoase, la surprize. Am asistat la o campanie anostă, nespectaculoasă. Chiar plictisitoare. Favoriţii şi-au văzut de treabă, au marşat cu încredere, au punctat. În schimb, candidaţii cotaţi cu şansa a doua ori fără şansă au fost aproape invizibili, în media locală. S-ar putea să se fi axat pe cutreierarea colegiului în care candidează, pe o campanie „door to door”, bătând la uşi şi dialogând cu cetăţenii. Posibil. Dar, mă întreb, cât de utilă a putut să le fie candidaţilor necunoscuţi ori prea puţin cunoscuţi conversaţia de un minut-două cu alegătorii.
De fapt, aici cred că este problema celor mai mulţi dintre candidaţi – în faptul că nu sunt cunoscuţi. Pentru că, orice s-ar spune, îmi vine greu să cred că un candidat care intră într-o campanie electorală cu statutul de „necunoscut” sau „puţin cunoscut” izbuteşte să-i întoarcă din gândul lor pe alegătorii decişi sau să-i convingă pe cei indecişi. Şi cum să-i convingă?! Printr-o discuţie purtată din mers, peste gard ori la margine de drum!
Ce nu înţeleg unii care se aruncă riscant în campania electorală, aşa cum s-ar arunca într-un bazin fără să se asigure că în bazin este şi apă? Faptul că politicianul trebuie să fie ca actorul, pentru a fi cunoscut şi preţuit, votat la un moment dat. Trebuie să joace, să fie mereu prezent pe scenă, să se impună, să convingă publicul că este un actor politic demn de încredere. Or, dacă privim lista candidaţilor de deputaţi şi de senatori, din judeţul nostru, constatăm că abundă de persoane necunoscute sau puţin cunoscute electoratului arădean. Şi vorbim aici inclusiv de oameni capabili în profesia lor, dar anonimi ori quasianonimi în plan politic. Observaţia este valabilă pentru unii candidaţi ai tuturor partidelor.
Lăsând scrutinului ocazia de a-i arăta fiecărui candidat cum îl percep şi câtă nădejde îşi pun în el arădenii, m-aş mai opri asupra câtorva nedumeriri. N-am înţeles niciodată uşurinţa cu care unii oameni, clar cotaţi fără şanse, se aruncă în campaniile electorale. Să nu înţeleagă ei că n-au ce căuta în cursa electorală? Să fie atât de bună părerea fiecăruia despre sine încât să creadă că nu poate fi respins de votanţi? E vorba de un narcisim exacerbat, de „cecitate” în raport cu realitatea? Probabil. Dar, dacă tot intră în joc, de ce tocmai ei se zbat cel mai puţin în campanie? Într-o grădină a Domnului atât de generoasă este greu, dacă nu inutil, să cauţi firul logicii.
Tristan Mihuta
Citiți principiile noastre de moderare aici!