Că se scufundă încet, dar sigur, orașul, aşa pare, dacă te plimbi la ceas de seară pe străzile urbei. În zona centrală, singura piaţă ce ar fi meritat titlul de agora, Avram Iancu, e părăsită de prea mult timp de autorităţi, cu promisiunea mereu reînnoită că aici vor avea loc lucrări însemnate (şi cu scuza că până atunci s-ar cheltui degeaba, pe peticiri, banii arădenilor). Se joacă fotbal şi se mănâncă seminţe, în zona învecinată teatrului, în timp ce, la celălalt capăt, câteva baruri şi restaurante încearcă să-i ţină în priză pe puţinii arădeni care mai au bani de cheltuit, așezându-i la mese, cu fața la clădirile renovate de proprietari și cu spatele la piața cu iarbă ofilită și cu o statuie cu eroi care nu mai sunt de mult pe gustul nostru.

Pe străzile din vecinătate, tot la ceas de seară, ar fi bine să nu te plimbi decât cu treburi urgente și în pas alert, pentru că figuri ce par desprinse din alte lumi, sau mai degrabă secole, (și) mai întunecate, ies la urlat, împins, scuipat și înjurat. Protejate cumva de alegerea mai marilor urbei de a nu aprinde iluminatul public decât după ora 21.30. Cândva. Oră neprecizată, neasumată. Încet, pe calupuri, se face târziu lumină pe uliţele Aradului. Protejați de lăsarea serii peste un oraş pentru care aleşii au ales bezna, par a fi şi hoţii, şi boschetarii, ascunşi prin ganguri, pentru a-şi trage sufletul sau a-şi calcula următoarea mişcare.

Nu ştim dacă se scufundă corabia numită Arad, dar la prima vedere, pe înserate, aşa pare, doar că pe arădeni a uitat să-i anunţe căpitanul.

Lăsaţi parcă să se scufunde odată cu corabia, ţinuţi în întuneric, călătorii sunt tratați cu fotografii cu băi de mulțime. Lăsați să plutească în derivă, ei zâmbesc parcă buimăciți de tangaj, dar mulțumiți că, în cele din urmă, căpitanul a ajuns, cu sau fără corabie, şi la ştrand şi i-a deschis porţile, a trecut pe la Obor şi a privit vechiturile întinse pe jos, a gustat langoșul și micii, a poposit lângă o trecere de pietoni proaspăt zugrăvită, pe care a trecut-o cu brio, a admirat la o oprire rapidă o viitoare pistă de alergare şi a făcut un scurt popas și pe Mărului ca să închidă apa.

Dar n-avem cum să ne scufundam, nu-i așa? Și nu pentru că, dacă era bai, ne-ar fi anunţat căpitanul, ci pentru că nu ne ducem la fund până când nu ne vinde cineva și corabia, și apa, și speranța.

De pe mal, mai luminat parcă, ne fac cu mâna pesediştii, peneliştii şi ceilalţi aleşi ai noștri. Cândva parcă erau pe corabie, așa îmi amintesc, cel puțin unii, azi par doar că negociază de la distanţă, în tăcere, ce parte din corabia spartă le revine.