Format și hrănit – încă de la o vârstă timpurie, cea a asimilărilor optime, funcționale, inclusiv lingvistice – din cultura germană, mai ales de mari romantici (Holderlin, Novalis, Jean Paul), iar filosofic de Arthur Schopenhauer, Eminescu își ridică edificiul său unic în poezie și proză, ca și aceștia, mentorii săi, pe pilonii supli și temporal adânci ai lumii antice: hinduse (sanscrite), egiptene și greco-romane. Materia însă o ia exclusiv de acasă: din limba română. Odată cu Eminescu limba româna devine deplină: subtil semantică și strălucitor expresivă. Cu nimic mai prejos decât oricare altă limbă a marii culturii europene. E fără complexe, mai ales, în fața celor cu istorie și valori neolatine (franceza, italiana, spaniola, portugheza, ca să ne oprim doar la ele). Să nu uităm: până la el, până la Eminescu noi vorbeam și scriam un idiom amestecat, latino-slavon. Limba română era asfixiată de slavonisme bisericești (Ion Creangă dixit!). Astăzi putem spune că vorbim pe limba lui. A lui Mihai Eminescu.
„Idealismul magic”, „extazul mistic”, „fascinația și imnul nopții” îi sunt, precum tuturor marilor romantici ai lumii, consubstanțiale. În Noaptea originară erotismul are un spațiu indeterminat și excitant ca la toți romanticii lumii. E cel al Genesei, al feeriilor și voluptăților ei seducătoare. Voi exemplifica cu un colaj, altfel frecventat, sunt sigur, de orice cititor din Eminescu: „Părea că pintre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopții moartă – ” („Melancolie”); „Noaptea-n Doma întristată prin lumini îngălbenite” („Înger și demon”); „Iar te-ai scufundat în stele/ și în nori și-n ceruri nalte?” („Floare albastră”); „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă (…)// Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem și nu e.” („La steaua”); „Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă/ Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi iee vamă” („Se bate miezul nopții…”); „Când sufletul noapte-mi veghea în estază” („Înger de pază”); „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic” („Călin”); „Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpae” („Scrisoarea I”); „Luceafărul” ar trebui citat în întregime. N-am citat nimic din postumele lui Eminescu, în primul rând din „Povestea magului călător în stele” care este, după Ion Negoițescu, adevărata splendoare eminesciană.
Eminescu n-a publicat, el însuși, în timpul vieții sale scurte (1850-1889), și puțini știu acest lucru astăzi, nicio carte. Cea numită „Poesii”, ediția din 1883-1884, este îngrijită, prefațată și publicată de Titu Maiorescu, fără știința și încuviințarea autorului care se afla grav bolnav. Era, adică, în imposibilitatea să i le acorde. Se pare, de altfel, că nu și-a recunoscut niciodată cartea editată de Maiorescu. Voia însă el însuși să-și publice una, după criteriile, opțiunile și gustul lui. Se pare că-i alesese și titlul: „Lumină de lună”. N-a fost să fie. Dar el, titlul acesta, există oricum, și astăzi, și mâine, la o lectură atentă, empatică, în mintea cititorului.
Citiți principiile noastre de moderare aici!