O dată la patru ani reaparare în discursul public, dar și în bârfele aruncate la întâmplare pe ulițele urbei noastre, mitul candidatului independent, acel candidat fără partid care poate fi un salvator al orașului, care reușește să treacă peste toate partidele cu mașinăriile lor și să se impună în fața alegătorului. Independentul este acel candidat al tuturor, omul cu care se poate identifica votantul, acel individ văzut ca unul de-al locului și care prin forțele sale reușește să se impună. Cât e de veridic acest mit? Cât e adevăr în spatele unui candidat independent și cât e de fapt o susținere mascată a acelorași forțe deja cunoscute?
În urmă cu patru ani Aradul trecea prin două încercări. Pe de o parte Marin Lupaș, un nume sonor în Arad, un apropiat al clubului fanion de fotbal și un om cu imaginea unui jucător cinstit. Lupaș a intrat independent și a reușit să obțină un mandat de consilier local. Succesul lui a fost un imbold pentru tinerii politicieni care, acum după 4 ani de la mandatul lui Lupaș, s-ar vedea cumva în ipostaza lui. Mandatul câștigat în urmă cu 4 ani le-a dat speranțe celor care nu credeau că se poate izbuti fără un partid în spate. E adevărat, Lupaș a jucat de unul singur în 2016, dar nu trebuie ignorată notorietatea lui, munca dusă ani de zile atât sub sigla unui partid cât și la UTA. Lupaș nu a apărut de nicăieri.
Tot în urmă cu 4 ani s-a făcut și un alt pariu pentru un altfel de candidat independent, un candidat susținut public de partidul de opoziție. În acest caz, omul în cauză – Sebastian Bulumac, a apărut în fața electoratului ca fiind un candidat doar aparent independent. Percepția încă de la început a fost că Bulumac era de fapt un om găsit la ananghie de social-democrați și aruncat într-o luptă pe care nu o putea duce după bunul lui plac. Rezultatele s-au văzut și Bulumac nu a reușit să provoace surpriza, deși la rândul său avea parte de o susținere venită din partea fanilor UTiști. Cazul „Bulumac” ar trebui să fie o lecție pentru partidele arădene care poate mai speră chiar și în această toamnă să găsească câteva nume „fără pată” pe care să le arunce în fața votanților.
Revenind la situația prezentă, acel candidat independent revine în discursul mai multor partide. Independentul ar trebui să aibă puterea de „a culege” atât voturile nehotărâților, cât și a nemuluțumiților și să vină ca o salvare pentru clasa politică. Doar că acel independent neprihănit e cu atât mai greu de găsit într-o urbe în care chiar și „oamenii noi” au trecuturi multiple. Independentul de succes, a se vedea cazul lui Ilie Bolojan de la Oradea, este omul crescut într-un partid cu forță poltică, dar care la un moment dat nu a mai găsit susținerea Centrului. În acel moment, candidatul pleacă pe drumul indepedenței, doar că o face din pole position în încrederea votanților. Dacă are destul de multă notorietate, independentul poate depăși orice mașinărie de partid.
Așadar, candidatul independent este un vis al alegătorului sătul de partide și embleme, dar la fel de adevărat este și faptul că un independent nu poate apărea din neant, nu poate fi „născut” peste noapte și găsit pe la „tarabele” doritorilor de funcții. Independentul poate fi un cal troian, un mit sau un colac de salvare. Jocul independentului în alegeri este un fel de ruletă rusească în care sunt implicați atât alegătorii cât și candidatul. Cine are glonțul și cine are șansa de a câștiga?