O să vă uitați urât la mine și o să-mi amintiți, trăgându-mă probabil de urechi, de mobilizarea exemplară a sute, mii de oameni, asociații, chiar instituții publice, care cu toții au venit în sprijinul refugiaților ucraineni, au stat noaptea, în frig, în vămi, gări, și-au deschis casele pentru cei loviți de soartă, au scos bani din buzunare și din conturi ca să le ofere o fărâmă de mai bine celor care fug, dar și celor care rămân să lupte în război. Și da, jos pălăria pentru ei. Jos pălăria, OAMENI! Dar acești minunați români nu sunt regula în țara noastră, nici acum, nici pe viitor, ci mereu frumoasa excepție la care noi, ceilalți, ne uităm cu drag și respect, cu ochii în lacrimi. Marea masă a românilor e formată, din păcate, de cei care vor căuta printre cunoștințele lor pe cineva care să-i bage primii la coada de la vamă, să-i treacă primii granița, să le dea primii pașaportul spre lumea care e departe de război, să scoată primii bani necinstiți din muncă necinstită, să ia primii mita de la graniță, ca vameșii ucraineni, sau mult mai rău decât ei, să facă sume uriașe de pe urma nenorocirii altora, să bea primii apa care a mai rămas de băut și să mănânce pâinea care a mai rămas de mâncat.

O să-mi spuneți că acesta e, de fapt, instinctul de supraviețuire, că frica ne transformă pe toți în animale, că dacă duci un om până la limita pe care o poate suporta, mai jos sau mai sus pentru fiecare, acesta va face lucruri atât de josnice, de neimaginat chiar și de către propria persoană, că în situații limită îi va vinde pe toți și pe toate pentru 30 de arginți. Și, da, sigur că e așa, e așa de fiecare dată, doar că în cazul nostru, mai mult decât în cazul altor țări de prin vecini, e aproape sigur că totul ar fi dublat de purul stil românesc al descurcării, al rezolvării, de lumea clasică a pilelor și relațiilor, de cea a șmecherilor și tupeiștilor, mereu ieșind cu capul deasupra rahatului cotidian pe care îl învârt impasibil printre degete, fără să le miroase nimic suspect.

Și, dacă alte țări au câte un erou, câte un exemplu, câte o persoană, una măcar în care să aibă încredere, pe care să o creadă pe cuvânt, la noi modelele lipsesc cu desăvârșire. Aștept, fără urmă de speranță, ci doar pentru că oricum altceva mai bun de așteptat nu am deocamdată, un mic Zelenski, un Jonas Gahr Stoere, un Vitali Klitschko al României, sau măcar un Iohannis prinzând curaj pentru prima dată și fiind dispus să se sacrifice, un partid sau o alianță dispusă să piardă procente electorale pentru un mai bine pentru români.

Până la apariția unui erou, până atunci, vom trăi între panica din viața reală și voia bună de pe rețelele de socializare, între eroism și ironie fină sau grosolană, între râsu-plânsu românesc, în timp ce eu voi medita, ca și voi, cred, la unde aș fi dacă bombele ar ajunge la noi, pe cine aș suna ca să rezolv câte ceva, sau – ca să cosmetizez un pic – să salvez câte ceva din ce cred eu că e de valoare. Pentru că, nu-i așa, moralitatea se întinde cât ne sunt limitele și pentru că, nu-i așa, ne zice același Robin, „Generaţia mea e o casă de umbre/ Dacă minţi destul, ţi se iartă tot”, „Generaţia mea e-o minciună frumoasă/ Dacă-ncepi să crezi, ţi se iartă tot”.