De pildă, ai fi avut şansa vineri, la Arta, când a fost difuzat în premieră filmul „Să nu ucizi” (o poveste inspirată din realitate, mai exact din dosarul Hexi Pharma, dar care a transformat faptele petrecute atunci într-o luptă aproape sinucigaşă a unui doctor, omiţând din poveste exact pe eroii ei adevăraţi şi însăşi povestea). Deși s-ar putea să nu te deranjeze autoportretul.

Dar filmul, care a avut şi momente geniale, dar foarte multe ireale, ar fi putut să te pună serios pe gânduri: de câte ori ai ucis din indiferență sau din dorința de a-ți merge ție bine, a sta la loc călduț și cam atât? Sau, mai grav, în cazul în care crezi că ai niscaiva stofă de erou, te putea face să te întrebi dacă te-ai transforma în Don Quijote doar așa… de dragul omeniei și omenirii?

Dincolo de cât de bine sau prost realizat a fost lungmetrajul românesc de vineri de la Cinema Arta, un lucru a subliniat clar: că nu suntem în stare să privim dincolo de binele nostru, dar că suntem în stare ca pentru acest bine să facem cât se poate de mult rău altora, fie că e vorba de unul sau de o sută, o mie, câteva milioane de persoane. Nici nu contează cifra. Atâta timp cât nouă ne e bine, crima noastră are o scuză: ne-am salvat pe noi.

Căci, nu-i aşa, până la urmă, şi viaţa asta, a mea, contează iar despre ceilalţi nu garantează nimeni că nu sunt la fel de pătaţi. Ba sigur mai rău. Să se salveze singuri, cum or şti. Să caute şi ei pilele, relaţiile care să-i ducă mai sus, să stea şi ei cu capul plecat când e cazul, chiar dacă e greu, să dea şi ei mită acolo „unde trebuie”, să calce şi ei peste cadavrele prietenilor, cunoştinţelor, oamenilor pregătiţi dar care nu știu să lupte ca și tine, cu toate armele din dotare și de împrumut, pentru binele ăla al lor. Să fie și ei la limita moralității, ba, de ce nu, să o depășească și ei, pentru un ban în plus în buzunare. Când îl vor avea, vor vedea că pentru banii ăia, poziția aia, rolul ăla, merită să ucizi. Și, oricum, dacă nu o faci tu, o vor face alții – colegii, vecinii, cunoștințele, poate chiar prietenii – pentru că, nu-i așa, România e doar o societate a crimei și e mai bine, mult mai bine să fii tu călăul decât victima. De salvatori, de cei în căutarea adevărului, a dreptății e loc pentru scurt timp. Până la urmă, ei sunt singurii care vor striga: „Opriți planeta, vreau să cobor” și, cel mult, o să devină eroi post mortem. Noi, ceilalți, care vrem să trăim acum bine, o să ucidem iar și iar, fără urmă de vinovăție, ca să ne meargă bine azi, mâine și poimâine şi o să avem mulţumirea că le cam avem cu lupta pentru supravieţuire. Jucăm bine. Să vină aplauzele.

Nu-i așa, România e doar o societate a crimei și e mai bine, mult mai bine să fii tu călăul decât victima”