Câteva mii de știri, toate despre pandemie, COVID-19, mod de răspândire, restricții, vaccin. Mii de pagini de ziar, pline ochi doar cu coronavirus, ore întregi de așteptare după decizii și ordonanțe de urgență, după restricții și ridicarea lor. Sute de ore răsfoind site-uri străine pentru a afla cum se răspândește boala și cum e ea gestionată acolo. Ore întregi de cercetat site-uri și platforme, de analizat date și comparat informații, zeci, sute de telefoane date la responsabilii din domeniu. Ore petrecute în centrele de vaccinare, dar mai ales mii de ore de discuții despre boala secolului. N-am numărat câte minute, câte ore pe zi am discutat doar despre coronavirus, câte ziare am deschis doar cu știri pe temă, câte prime pagini de portal au fost ocupate aproape în totalitate cu informații legate de virus. Știu doar că, dacă la începutul pandemiei mi-am făcut probleme că nu e în regulă să avem trei, patru, cinci pagini (!) doar despre COVID-19, acum nici nu mi-ar trece prin cap să mai îmi fac griji că am deschis patru zile la rând cotidianul cu materiale pe această temă. A intrat în firescul lucrurilor să vorbesc despre COVID, așa cum ai vorbi în fiecare zi despre ce mănânci sau ce subiecte tari ai văzut/auzit/citit astăzi. Am devenit între timp, probabil noi toți, ăștia din presă, un fel de robot COVID, un răspândac al veștilor bune, dar mai ales prea puțin bune, ba chiar proaste, care aproape te invită să înjuri mesagerul.

A trecut un an și două luni de când țin legătura cu echipa de ziariști de la cotidianul Jurnal arădean și de la portalul de știri www.aradon.ro prin sute de ședințe pe ZOOM, un an și două luni în care am luat mii de decizii online, departe de interacțiunea directă, citind reacțiile de pe fețele cuprinse doar în pătratele desenate pe laptopul meu, departe de modul în care eram obișnuiți să creăm, să „naștem” ziarul, să structurăm portalul, să lucrăm împreună. Un an și două luni de distanțare, la foc continuu, de lucru de acasă, aproape non-stop, de gândit și acționat sub amenințarea virusului, în fața laptopului și a chipurilor tot mai încercănate ale colegilor mei. Mai nicio zi de pauză. Câteva ore de bucurie, câteva sărbători personale sau de grup, locale, sau naționale, ba chiar mondiale uneori. Și zeci de mii de speranțe spulberate, săptămână de săptămână.

Au fost ore întregi de organizări și reorganizări, de strategii și planuri. A devenit un stil de viață. Trăim fiecare cu covidul în redacția de acasă, în mașină, la conferințe, în cap și în suflet. Nu e o a doua realitate, e singura pe care o trăim de un an și două luni. E singura pe care încercăm să o schimbăm cam tot de pe atunci. Cu mii de materiale despre COVID, cu mii de date prezentate, cu îndemnuri la protecție și vaccinare.

Și, în tot acest timp în care aproape că nu am mai făcut vreo știre care să nu conțină cuvântul COVID în ea, niciun material fără virus, nicio poză fără mască, de aceeași parte – teoretic – a baricadei, liderii locali își duc viața fără COVID, fără virus, fără vaccinare, mai turnând asfalt pe o stradă, mai plantând un pom, mai măturând un trotuar, mai certându-se pe banii pe care i-au pierdut din cauza pandemiei altora. Nu-i vezi <punând umărul> la vaccinare, nu-i auzi îndemnând populația pe care o păstoresc să se protejeze prin singurele măsuri posibile momentan, nu le poți urmări pe rețelele de socializare, pe care sunt tot mai prezenți, postările legate de lupta cu pandemia, pentru că ele nu există.

Trăiesc într-o altă lume, paralelă cu a noastră, în care probabil, la taclale, la liber (departe de viața oficială pe care o trăiesc printre micile probleme mari ale comunității), îi sfătuiesc pe oameni cu zâmbetul pe buze, așa cum au fost învățăți că trebuie în politică, și cu o fină ironie, dobândită tot din politică, de unde altundeva?, să nu creadă prea mult în anul și două luni pe care noi l-am trăit în pandemie.

În timp ce colegii lor de la centru par/mimează sau chiar își dau viața/imaginea ca România să iasă cu fruntea sus din pandemie, frații lor mai mici de pe la municipii, orașe și comune trăiesc încă în lumea de dinainte de anul acesta de care vorbeam mai sus: fără pandemie, fără stres și parcă fără dictate de la centru și de la șefi, manevrați poate doar de convingerile celor care i-au votat, cu care se contopesc până la identificare.

Un an și două luni de știri la foc automat, de trăit printre decizii, ordonanțe și legi, toate despre COVID, scrise prin casele fiecăruia, conectați pe netul tuturor, zi lumină, zeci de ore de stat în piață alături de cei nemulțumiți de restricții și alături de antivacciniști, un an și două luni de statistici și posibilități, și speranțe, și îndoieli, toate puse pe tava celor care încă n-au simțit pandemia.

În timp ce noi părem niște păpuși stricate, cu ochii căzuți înăuntru, în spaima interioară creată de o boală mai mult inventată decât reală, mai marii comunităților par relaxați. Ei calcă pe pandemie ca pe apă, fără să se ude, sau trăiesc cu frica băgată ca o cămașă în pantaloni, îndesată bine, ca să nu iasă cumva dacă încerci să te ții de bara din tramvai sau de mânerul din mașină. Toate, desigur, cu masca pe față, de un an și două luni.

„Noi părem niște păpuși stricate, cu ochii căzuți înăuntru, în spaima interioară creată de o boală mai mult inventată decât reală”